Dincolo de simţuri şi de raţiune

Este un fapt acceptat că omul cunoaşte lumea prin intermediul simţurilor şi raţiunii. Experienţa de fiecare zi ne arată cum acestea fac din lume un fel de spaţiu al edificării noastre. Simţurile cuprind formele lucrurilor sensibile, şi raţiunea adună înţelesurile lor. Prin ele, ca prin intermediul unor ferestre, lumea sensibilă şi înţelesurile ei intră în mintea noastră. Prin lume, omul creşte în înţelegerea de sine, ca subiect conştient şi diferit de lucrurile şi vieţuitoarele din ea.

Trup şi suflet fiind, omul poate mişca puterile şi lucrurile lumii în vederea unor scopuri materiale, dar şi pentru creşterea lui spirituală. De aceea, faptul că omul poate experia lumea este un dar extraordinar, alcătuit din mai multe potriviri minunate. Simţurile aduc lumea sensibilă în minte Pe de o parte, simţurile omului pot cuprinde lumea, fiind ajustate după mărime, formă, distanţă, culoare, sunet, încât se poate spune că, pe bună dreptate, o parte semnificativă a lumii este în puterea simţurilor noastre. Pe de altă parte, printr-o alcătuire plină de înţelepciune, puterile simţurilor omeneşti se împletesc cu cele ale raţiunii lui, făcând posibilă înţelegerea. Această legătură face posibilă ajungerea minţii la înţelesurile adăpostite în cele sensibile. Încercând să surprindă această alcătuire extraordinară a omului, care poate să înţeleagă cu mintea date despre lumea sensibilă sesizată prin simţuri, Sf. Maxim Mărturisitorul se întreabă: „Cum se uneşte mintea şi ceea ce se înţelege prin înţelegerea de la mijloc şi care e relaţia ce uneşte cele despărţite în jurul înţelesului rezultat din amândouă, de se cuprind una pe alta...?“. În om, ca fiinţă cu suflet înţelegător şi trup material, se întâlneşte lumea mate-rială şi cea spirituală. În el „se uneşte mintea înţelegătoare cu cele înţelese în înţelegerea lui; la fel, actele lui perceptive, cu lucrurile sensibile în simţirea lui“. Omul este, deci, chemat să adune în el înţelesurile sădite în lume de Dumnezeu. Însă, în această întreprindere, el trebuie să evite înţelesurile pătimaşe şi să le caute pe cele curate. Mai mult chiar, „simţirea şi cele supuse simţurilor au fost create ca să slujească minţii“1, încât „mintea fără simţuri nu-şi arată nicidecum lucrările sale şi nici simţurile, pe ale lor, fără minte“2. Limitele de cuprindere ale simţurilor Însă simţurile, ca ferestre ce deschid lumea, au şi limite. În multe situaţii, noi măsurăm cu pasul, cântărim cu mâna, apreciem din ochi dacă un anumit lucru este mai depărtat decât altul, încrezându-ne în datele culese prin simţuri. „Orice cunoaştere a realităţii porneşte de la experienţă şi se sfârşeşte tot în aceasta“3. Însă simţurile au praguri de sensibilitate. Faptele situate dincolo de puterile lor rămân inaccesibile experienţei directe. Pe de altă parte, chiar obiectele aflate la îndemâna simţurilor noastre sunt altceva decât par, căci simţurile, chiar dacă le receptează, nu le cuprind în totalitate. Descartes, de exemplu, constata că „percepţiile simţurilor nu ne învaţă ce există cu adevărat în lucruri“4. Prin urmare, în timp ce o parte a lumii fizice pare să nu existe pentru simţurile noastre, o alta (ce cade sub simţuri) este altceva decât ne apare. Astăzi, fizica microcosmosului dovedeşte că observaţiile nu dezvăluie natura în sine, ci modul cum apare ea în relaţie cu investigatorul. Decuplarea cunoaşterii de cel care caută cunoaşterea este imposibilă5. Aceasta înseamnă că acel care caută să înţeleagă lumea trebuie să treacă dincolo de simţurile lui. El trebuie să creadă ceea ce iese la iveală prin experiment, ceea ce sesizează diversele dispozitive de lucru, nu ceea ce vede sau receptează prin simţuri, chiar dacă primele contrazic până şi propriile sale experienţe. S-a dovedit că este imperios necesară, pentru a putea înainta în cunoaşterea ştiinţifică, o desprindere de simţul comun. Până la urmă, ştiinţa ne îndeamnă să nu ne mai încredem exclusiv în simţuri, dacă dorim să înţelegem lumea în care trăim; că multe dintre datele senzoriale despre lume nu corespund întocmai realităţii. Iar amendamentele privind calitatea datelor primite prin simţuri vin, în mod neaşteptat, chiar pe făgaşul experimental. Raţiunea - puntea care ne trece dincolo de puterea simţurilor Cu ajutorul raţiunii, omul poate pătrunde lumea lucrurilor în locuri unde simţurile nu ajung şi poate înţelege felul în care este alcătuită materia lumii, dar şi legile ce guvernează universul, fără experienţa lor directă. Acolo unde pragul senzorial uman este depăşit, instrumentele construite de om permit investigarea na-turii. Microscoapele văd în abis lucrurile mărunte, telescoapele văd departe, apropiind marginile universului, iar raţiunea omului, capabilă să construiască simboluri matematice, cuprinde toate aceste date în descrieri coerente ale fenomenelor lumii. În acest fel, prin date culese de instrumente de măsurare şi prin raţiu-ne, cunoaştem ceea ce simţurile nu ne pot comunica. Raţiunea nu poate cuprinde întreaga lume Însă şi raţiunea are limitele ei. Mai întâi, chiar un rezultat ştiinţific are nevoie de un suport experimental consistent pentru a putea fi validat. Doar gândirea logică pură nu ne poate oferi nici un fel de cunoaştere despre lumea empirică. „Afirmaţiile la care se ajunge prin mijloace pur logice sunt în întregime goale de conţinut în ceea ce priveşte realitatea“6. Mai mult, mergând pe urma rezultatelor mecanicii cuantice, se pot desluşi şi alte limite. Cunoaşterea ştiinţifică a naturii rămâne principial limitată, pentru că descrierea completă a realităţii ca stare de fapt este imposibilă. Potrivit principiului de incertitudine, este chiar necesar ca precizia absolută să fie imposibilă7. De aceea, la nivel cuantic, realitatea nu poate fi identificată pur şi simplu cu o stare de fapt, completă, căreia să i se asocieze o descriere completă. Mai general, în nici o situaţie realitatea fizică şi teoria ştiinţifică ce o reprezintă nu coincid. În orice descriere a unui fapt, fie este inevitabil ca anumite porţiuni din realitatea fizică să nu-şi găsească nici un corespondent în teorie, fie părţi şi rezultate ale teoriilor nu se regăsesc în realitate. Mai mult, chiar şi acolo unde realitatea fizică şi teoria se suprapun, reprezentarea rămâne esenţial diferită de faptul propriu-zis. Expresia nu este o oglindă a experienţei, ci o schiţă sumară a ei. În faptul ştiinţei, ca şi în experienţa directă a lumii, „nu putem să pronunţăm nici măcar o frază care să traducă un fapt pur de experienţă... orice traducere a experienţei în cuvinte ne obligă să mergem dincolo de experienţă“8. Aceasta este, de fapt, „manifestarea deosebirii intrinsece de natură dintre realitate şi logos“9. Neputinţele simţurilor şi ale raţiunii Şi reflecţia filosofică, în diversele ei etape, constată limitele posibilităţilor noastre de cunoaştere. În ultimele decenii ale secolului trecut, în filosofie există importante abordări privind limitele cunoaşterii. Între acestea, menţionăm aici doar proiectul unei metafizici probabiliste, care ţine seama de numeroasele constatări ale limitelor raţiunii şi instrumentarului matematic. Sunt pomenite aici, între altele, for-mele de incompletitudine din geometrie, din aritmetică şi teoria mulţimilor, indicând cumva că limitele certitudinii ştiinţifice sunt prezente chiar în miezul ştiinţe-lor, în instrumentele şi procedeele lor, că ele nu sunt conjucturale. Speranţa într-o fondare completă simplă a matematicii dincolo de cea a logicii elementare pare mai degrabă că nu se poate realiza10. Plecând de aici, se constată deci că „certitudinea cu-noaşterii - fie în sensul de nemijlocire psihologică, fie în cel de adevăr logic sau de precizie com-pletă a măsurilor - este de neatins11. Perspectivă teologică asupra limitelor Aşadar, chiar în demersul cunoaşterii lumii, noi trebuie să credem uneori ceea ce simţurile nu pot sesiza, şi alteori să acceptăm ceea ce este respins de logică. Această depăşire a ceea ce se vede, desprinderea de sugestiile simţurilor şi intenţia de a acorda întâietate raţiunii, dar şi credin-ţa în ceva aflat dincolo de ceea ce raţiunea ne sugerează sunt situaţii de cunoaştere întâlnite adesea. Din perspectivă teologică, aceste limite pot fi relevante, întrucât ele dovedesc, într-un fel, că oamenii nu sunt chemaţi să restrângă lumea la ceea ce sesizează simţurile lor, şi nici la ceea ce poate fi acceptat raţional. Credinţa este aceea care dez-mărgineşte pe om, eliberându-l de simţuri şi de limitele raţiunii. Într-un fel, viaţa creştină presupune această asumare liberă: să mergem mai departe de reperele simţurilor şi de raţiune, prin credinţă. „Atunci avem credinţă, când nu ne mărginim numai la ochii trupului, ci vedem cu ochii minţii cele ce nu se văd. Mai cu seamă pe acelea pe care le vedem cu ochii minţii trebuie să le socotim mai vrednice de credinţă de cât pe cele pe care le vedem cu ochii trupului“12. Credinţa - depăşirea simţurilor şi a raţiunii Asumându-şi riscul de a trece drept nebuni, Părinţii creştini au mărturisit un crez imposibil de acceptat în limitele strâmte ale experienţei directe sau ale judecăţilor raţionale mai mult sau mai puţin consacrate. Ei au afirmat convingerea că lumea este creată din nimic, din iubire, de către Dumnezeu Cel veşnic, Unul în fiinţă şi întreit în Persoane, că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Om, din Fecioară, pentru mântuirea oamenilor. Desigur, puterea credinţei lor se întemeia în Revelaţie şi se trăgea din experienţa interioară a comuniunii cu Dumnezeu. Apropiind pe om de ceea ce este dincolo de hotarele simţurilor şi de puterile înţelegătoare ale omului, credinţa se arată a fi puntea ce trece dincolo de puterile noastre, care ne aduce în situaţia de a experia ceea ce nu poate fi cuprins şi înţeles în mod deplin, iubirea lui Dumnezeu. „Credinţa este o cunoştinţă ce nu se poate dovedi. Iar dacă e cunoştin-ţă ce nu se poate dovedi, atunci credinţa este o legătură mai presus de fire, prin care în chip neştiut şi indemonstrabil ne unim cu Dumnezeu într-o unire mai presus de înţelegere“13. Credinţa deschide uşa comuniunii cu Dumnezeu În acest fel, credinţa ne deschide spre comuniunea de iubire cu Dumnezeu-Treime de Persoane, mai presus de dovezile raţionale ale existenţei Lui. Teologia negativă semnalează că raţiunea singură nu poate surprinde şi defini complet raţiunea divină. De aceea, în teologie, dogmele sunt adevăruri de credinţă, nu demonstraţii despre existenţa lui Dumnezeu. Adevărurile de credinţă depăşesc logica. Ele au un caracter antinomic. Dar şi limitele raţiunii umane sunt depăşite, deschizându-se spre o treaptă de înţelegere superioară. „Credinţa este uşa tainelor. Căci ceea ce sunt ochii trupeşti pentru lucrurile supuse simţurilor, aşa e şi credinţa, cu ochii ei înţelegători, pentru visteriile ascunse. Avem, cum zic părinţii, doi ochi sufleteşti, precum îi avem pe cei doi ochi ai trupului. Şi nu facem aceeaşi întrebuinţare de fiecare, în vedere. Cu un ochi privim cele ascunse ale slavei lui Dumnezeu, cele ascunse în lucruri, adică puterea şi înţelepciunea Lui şi pronia Lui împreună-veşnică faţă de noi, cea cunoscută din măreţia chivernisirii Lui. La fel privim cu acest ochi cetele cereşti, cele împreună-slujitoare cu noi. Iar cu celălalt ochi privim slava firii Lui celei sfinte, când va binevoi să ne conducă în lăuntrul tainelor celor duhovniceşti şi ne va deschide marea credinţei în cugetarea noastră“14. Părintele Stăniloae comentează aici că, pentru om, credinţa e un simţ spiritual ce intră în atingere cu lumea dumnezeiască şi tainică, tot aşa cum intră simţul văzului trupesc în atingere cu lucrurile văzute. Prin ea intră înţelesurile sau puterile dumnezeieşti pline de taină în suflet, cum intră razele lucrurilor văzute prin ochii sensibili în fiinţa noastră15. Aşadar, adevărurile de credinţă se adresează omului întreg, nu doar raţiunii, şi îl solicită pe el spre o înţele-gere care decurge dintr-o viaţă în comuniune de iubire, prin credinţă. Depăşirea simţurilor şi copleşirea raţionalului Dincolo de cuvinte este cunoaşterea apofatică, cea a teologiei negative. Iar aceasta nu este doar o simplă negare a conceptelor, ci o situaţie nouă, în care mintea constată insuficienţa raţiunii. Mai mult, aşa cum remarcă părintele Stăniloae, vederea necuprindereii lui Dumnezeu este un neîncetat urcuş către vederea şi trăirea tot mai intensă a necuprinderii Lui. Şi, cu toate acestea, ea nu e nici renunţare, nici săturare, ci însetare fără sfârşit şi adăpare fără sfârşit din Izvorul nesfârşit al Vieţii. Nu este aici o simplă teologie negativă, „resemnată la aceeaşi conştiinţă a necunoaşterii totale a unui Dumnezeu în afara oricărei experienţe a Lui. Vederea sau experienţa necuprinderii lui Dumnezeu e, în acelaşi timp, o însetare de a vedea sau a cuprinde mai mult din ea“. Sf. Simeon Noul Teolog scrie că atunci „când beau, totodată însetez. Sunt mereu însetat, deşi în gura mea e mereu apa, ce curge şi ea se revarsă în pâraie. Dar când văd oceanul, mi se pare că nu beau deloc, pentru că doresc să am tot, deşi am din belşug toată apa în gura mea“16. Cunoaşterea lui Dumnezeu ca împlinire a vieţii omului Lucrurile şi puterile create sunt accesibile modului de investigaţie propriu ştiinţelor. Dumnezeu-Treime de Persoane este liber de o astfel de abordare. De aceea, „la începutul creaţiunii stă iubirea care e, totodată, ţinta ei. Făptura umană ca produs al iubirii treimice trebuie să crească în iubire, pentru a se odihni deplin în iubirea treimică“17. De aceea, nu-L căutăm pe Dumnezeu în forma unei teorii atotcuprinzătoare, care să explice raţional toate fenomenele fizice din lume, nici ca suport ultim al lucrurilor create, nici în forma unei interacţiuni care să dea seama de tot ceea ce există în lumea creată. Nu-L căutăm pe El prin dovezi, în tre-cutul nostru sau al Universului, ci în viitorul nostru; nu-L cău-tăm ca demonstraţie a originii Universului, ci ca ţintă a vieţii noastre18. 1 Talasie Libianul, Despre dragoste, înfrânare şi petrecerea cea după minte, cap. 5, în Filocalia, vol. IV, p. 33. 2 Sf. Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice şi practice, cap. 34, în Filocalia, vol. VI, p. 66. 3 Ibidem. 4 Cf. Regulae ad Directionem Ingenii, II, &3, apud. Patrick Suppes, Metafizica probabilistă, Editura Humanitas, 1990, p. 195. 5 James T. Cushing, Concepte filosofice în fizică. Relaţia istorică dintre filosofie şi teoriile ştiinţifice. Editura Tehnică, Bucureşti, 2000, p. 386 6 Albert Einstein, Despre metodologia fizicii teoretice, apud James T. Cushing, op. cit., p. 15. 7 Richard P. Feynman, Fizica modernă, vol. III, Mecanica cuantică, Editura Tehnică, Bucureşti, 1970, p. 32. 8 Hourya Sinaceur, „Model“, în Dicţionar de istoria şi filosofia ştiinţelor, Lecourt, Dominique (coord.), Editura Polirom, 2005, p. 942. 9 Roland Omnes, Interpretarea mecanicii cuantice, Editura Tehnică, Bucureşti, 1999, p. 499. 10 Patrick Suppes, op. cit., p. 192. 11 Ibidem, p. 186. „a aştepta ca teoriile să posede o formă tare de completitudine ar însemna a ne aştepta la prea mult. (...) Din diversele exemple apare evident faptul că ne putem aştepta la forme slabe de completitudine în cazul unor teorii referitoare la sfere restrânse ale experienţei“. Ibidem, p. 208. 12 Cf. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, omilia LXIII, V, PSB, vol. 22, p. 298. 13 Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia, vol. III, p. 128. 14 Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, în Filocalia, vol. X, p. 361 15 Cf. Nota 440, la Ibidem, p. 361. 16 Cf. nota 68, la Sf. Grigore de Nissa, Viaţa lui Moise, în Scrieri, în colecţia PSB, vol. 29, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982, p. 92. La fel şi Karl Jaspers, care scrie că „În cunoaşterea lui Dumnezeu cel infinit, transcenderea nu are sfârşit. Cu cât cineva e mai ştiutor, cu atât se ştie mai neştiutor“. Ibidem. 17 Pr. D. Stăniloae, „Introducere“, la Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, IBMBOR, 2006, p. 59. 18 Ibidem, p. 59.