Doamna care povesteşte atât de frumos de Dumnezeu

Când am întâlnit-o pe Lidia Golban, am avut sentimentul că vin dintr-o altă lume, diferită de cea în care trăiesc ea şi familia ei. O lume curată, unde există numai credinţă, iubire, sinceritate, dăruire şi multă rugăciune. Profesoară de religie, dar şi soţie şi mamă a trei copii, tânăra trăieşte o viaţă morală exemplară şi răspândeşte tuturor lumina faptelor bune şi căldura sufletului ei mărinimos.

Lidia are 39 de ani şi locuieşte cu familia ei lângă Chişinău. În Moldova s-a născut şi s-a reîntors acolo, deşi, dacă ar fi fost după ea, ar fi rămas în România, locul binecuvântat unde s-a maturizat dragostea ei pentru Dumnezeu. A absolvit cursurile Liceului Teologic Ortodox „Cuvioasa Parascheva“ de la Mănăstirea Agapia, din judeţul Neamţ, apoi Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei la Universitatea de Stat din Moldova. Acum este profesoară de religie la Liceul Teoretic „Mihail Kogălniceanu“ cu predare în limba germană, din Chişinău, la clasele I-IV. S-a căsătorit la 28 de ani cu Anatolie, un tânăr care, la fel ca şi ea, simţea că are chemare pentru viaţa monahală. Au trei copii pe care-i cresc frumos, în dragoste de Dumnezeu şi de aproapele.

Când începe să povestească cu glasu-i duios, simţi că te cucereşte şi te duce cu ea acolo, pe drumul cel bun, unde-i poartă pe toţi oamenii pe care-i întâlneşte şi pe care şi-a propus „să-i câştige pentru Împărăţia Domnului“. „Pe Anatolie l-am cunoscut tot în mediul acesta al bisericii. M-a invitat să mergem împreună la Poceaev. Acolo, în timpul slujbei, m-a luat de mână şi m-a dus la icoana Maicii Domnului şi mi-a cerut să-i fiu soţie. Ţin minte că aşa mi-a zis: «Nu uita că eu te cer de la Maica Domnului»“. Au ales să-I slujească Domnului în viaţa de familie. Şi nu e uşor... „Dimineaţa eu mă trezesc la 6:00, pregătesc copiii, soţul, şi până la ora 7:30 totul e gata, copiii sunt hrăniţi, închinaţi, puşi la punct. Am timp şi de mine apoi, să stau de vorbă cu Dumnezeu. Eu când mă rog simt că zbor“, mărturiseşte Lidia.

„Dumneavoastră când ţineţi ora de religie, eu aşa tare am dorinţă să plâng“

La şcoală o iubesc toţi copiii şi aşteaptă cu nerăbdare să vină „doamna blândă, care le povesteşte atât de frumos de Dumnezeu“. „Pe toţi îi mângâi, îi înţeleg, am răbdare cu ei... Şi simt că tare mă iubesc, e o legătură între noi...“, povesteşte Lidia. O fetiţă s-a apropiat de ea într-o zi, după ora de religie, şi i-a spus: „Doamna Lidia, dumneavoastră când ţineţi ora de religie, eu aşa tare am dorinţă să plâng... Cum au păcătuit primii oameni şi cum Dumnezeu i-a alungat... Da' cât timp au stat ei la poarta Raiului şi-au plâns? Că mie tare mi s-a făcut milă...“ „Deunăzi a venit şi mi-a spus că a întâlnit pe stradă un om sărac şi a făcut exact cum a învăţat la ora de religie: a rupt jumătate din chifla ei şi i-a dat-o celui care avea nevoie“, mărturiseşte împlinită profesoara, care ne destăinuie că fiecare lecţie o predă „aşa ca în România“. „Eu, la fiecare oră pe care o ţin, retrăiesc ce am învăţat în România. Toate pe care le-am învăţat la seminar le dau şi lor acum.“

Lecţiile de religie sunt adaptate nivelului de înţelegere al copiilor. Par a fi nişte povestioare care, însufleţite de dragostea şi dăruirea profesoarei, au ecou în inimile lor curate. Îi învaţă să fie cuminţi, ascultători, şi mai ales cu frică de Dumnezeu. „La lecţia despre crearea lumii nevăzute şi a celei văzute, le-am povestit despre heruvimii cei cu ochi mulţi şi despre serafimii cei cu câte şase aripi. Şi m-au întrebat cum arată... cred că făceau legătura cu ce văd ei la desene animate. Le-am spus că îngerii sunt în slujba lui Dumnezeu şi îi văd peste tot, chiar şi atunci când se ascund ca să mănânce ceva bun, fără să împartă cu fratele sau cu colegul...“, povesteşte zâmbind Lidia din experienţa ei cu cei mici. „Eu niciodată nu strig la ei, aşa i-am obişnuit şi le-am spus că ora de religie nu e impusă. Venim din dragoste la această oră şi trebuie să stăm ca la biserică. Trebuie să fim liniştiţi, ca să-L simţim pe Dumnezeu“, completează profesoara.

Ce se învaţă la clasă se practică la biserică, în paraclisul liceului. „Îi duc la biserică şi-i învăţ mai întâi cum să facă corect sfânta cruce. Le-am pus notă pentru sfânta cruce. Le-am explicat că dacă nu ajung bine, corect, cu degetele la umăr, îngerul rău rămâne pe umăr, se ţine bine acolo. Şi ei se uită ca să-l dea jos de pe umăr“, mai spune inimoasa profesoară.

Îi învaţă pe copii să nu iasă din casă fără semnul sfintei cruci şi să se roage nu numai dimineaţa şi seara, ci permanent, pentru a putea urca scara care duce la Dumnezeu. „Dacă scara ar avea numai o treaptă sus şi una jos, am putea urca? Nu! Aşa e şi cu rugăciunea“, explică doamna Lidia.

Misiune

Lidia nu face însă misiune numai în şcoală. Observă oamenii din jurul ei, le află nevoile şi face tot posibilul să îi ajute. Dacă nu vin ei spre ea, aşa cum se întâmplă deseori, iese ea în întâmpinarea lor. Odată s-a întâlnit cu un om „biruit de patima beţiei“, după cum ne-a povestit. Erau şi rude. „Avusese loc un accident în casa lor, violenţă... Soţia era însărcinată în luna a şaptea. Am luat taxiul şi m-am dus la dânşii în sat. Am intrat în ogradă şi l-am aşteptat lângă casă. Era noapte. Mă rugam: «Doamne, luminează-mă cum să fac ca să-l câştig». A venit şi el într-un târziu... Când m-a văzut, probabil că se aştepta să-l întreb de ce s-a întâmplat aşa... M-am apropiat de dânsul şi l-am strâns tare în braţe, şi când l-am pupat pe obraz, aşa în starea în care era… m-am străduit atunci să-i transmit toată dragostea pe care o aveam pentru dânsul, ca să se mântuiască, să nu mai fie amăgit de diavol. Mi-am adus aminte de fiul risipitor din Evanghelie, momentul acela al întoarcerii lui... I-am spus şi câteva cuvinte, cu blândeţe... De-atunci nici c-a mai servit ceva. S-au cununat apoi religios“, povesteşte Lidia.

Altă dată a cunoscut o tânără, profesoară de engleză. Îşi dorea să se căsătorească. „Era o fire tare blândă. Când am văzut-o, am zis că trebuie să o câştig cu orice preţ, să fie pe calea asta bună. Am sfătuit-o să se roage, ca Dumnezeu să-i descopere calea. A trecut la credinţă, e tare evlavioasă acum, s-a căsătorit, are copii“, spune Lidia.

În 2005, când a mers să-l aducă pe lume pe cel dintâi fiu, a găsit în spital doi tineri - el o implora pe prietena lui să nu avorteze. „A venit doamna doctor şi i-a întins o pastilă. Eu, atunci, m-am dus la fată şi-am întrebat-o: «Pentru ce-i pastila?» «O beau că mă duc acuş la avort», a răspuns ea. Avea 16 ani, mama ei era în străinătate. Eu, când am auzit, am uitat că trebuie să nasc. Am început să-i vorbesc cu blândeţe, i-am spus că trebuie să aprecieze că are lângă ea un om care o iubeşte şi-i vrea binele, apoi i-am spus să nu-i fie teamă, că toţi or s-o ierte prin prezenţa copilului. «Nu-l omorî - îi spuneam -, e copilul tău, n-are nici o vină şi nu poate să se apere. Toată viaţa o să te urmărească păcatul ăsta! Nu face asta! Dacă ar veni cineva la tine acum şi ţi-ar spune că vrea să te omoare, cum ai reacţiona? Uite, dacă tu naşti şi ai greutăţi, să vii la mine, că eu te ajut!» Parcă o văd cum s-a scuturat din umeri şi cum i-a răspuns doctoriţei că ea nu mai face avort. M-a sunat peste puţin timp şi mi-a spus că a născut şi pe copil l-a numit Alexandru, «ca pe fecioru' dvs.»“, povesteşte Lidia un alt caz „câştigat“ pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Celelalte fapte bineplăcute lui Dumnezeu rămân în taina sufletului, „ca să nu ne fie spre laudă“, după cum e convinsă tânăra din Chişinău.