Dobândirea unui drept istoric pentru bihoreni

Etapa decisivă a eforturilor pentru reînfiinţarea Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei este legată de persoana lui Roman Ciorogariu, ales vicar de Oradea în 1917, cu toată opoziţia autorităţilor maghiare, care îl considerau "politiceşte neadmisibil".

Ameninţările primite nu l-au intimidat pe Roman Ciorogariu, convins de faptul că atitudinea autorităţilor viza nu atât persoana sa, cât autonomia Bisericii Ortodoxe, introdusă de mitropolitul Andrei Şaguna prin Statutul Organic. Personalitatea lui Roman Ciorogariu, formată şi afirmată în atmosfera de puternică trăire naţională a Aradului, a devenit catalizator în lupta pentru unire şi pentru împlinire spirituală a românilor bihoreni. Modul în care vicarul s-a implicat în evenimentele din toamna lui 1918 şi primăvara lui 1919, verticalitatea opiniilor exprimate în Memoriul adresat Conferinţei de la Versailles, spiritul său de jertfă pentru triumful cauzei naţionale l-au impus pe Roman Ciorogariu ca lider al eforturilor pentru dobândirea unui drept istoric - Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei. Vizita familiei regale a României, a Regelui Ferdinand I Întregitorul şi a Reginei Maria, la Oradea, în 23 mai 1919, a fost providenţială pentru Roman Ciorogariu, care a găsit oportun momentul pentru a pleda în favoarea reînfiinţării episcopiei. Promisiunea lui Ferdinand I Întregitorul La recepţia care s-a dat în cinstea suveranilor, vicarul orădean, în fruntea unei delegaţii, a prezentat Regelui Ferdinand dorinţa românilor ortodocşi din Oradea şi Bihor de a reînfiinţa Episcopia Ortodoxă. Episcopul Aradului, Ioan I. Papp, prezent la festivităţi, i-a precizat regelui: "Aici aveam odinioară o episcopie ortodoxă pe care vitregia vremurilor a suprimat-o". Suveranul a răspuns, fără ezitare: "Episcopia Orăzii Mari se va reînfiinţa mai curând decât credeţi". Promisiunea regală a dat un nou imbold acţiunilor în scopul reînfiinţării episcopiei. Dorinţa realizării acestui vis n-a însemnat nici un moment încălcarea procedurilor legale a căror respectare asiguraseră, în timp, păstrarea ortodoxiei. În Memoriul înaintat Consiliului Dirigent în 10 iulie 1919, vicarul Ciorogariu argumenta legitimitatea reînfiinţării episcopiei din Oradea Mare şi prezenta demersurile în acest sens făcute de-a lungul timpului. Pe baza celor expuse, se solicita Consiliului Dirigent ca atitudinea sa faţă de preşedintele Consistoriului orădean să fie similară cu cea faţă de episcopi, întrucât obligaţiile sociale sunt analoage. Ca o recunoaştere a autonomiei Oradiei Mari în problemele administrative, Consiliul Dirigent, prin Ordinul nr. 9.734, a dispus realizarea corespondenţei cu Consistoriul orădean în mod direct. La 13 august 1919, Consistoriul a adoptat un proiect referitor la arondarea cercurilor electorale pentru alegerea deputaţilor sinodali înaintat spre aprobare Congresului Naţional Bisericesc. Consistoriul proceda la alegerea unui Sinod propriu, similar unei episcopii. Întregirea naţională şi a Bisericii Ortodoxe Române Demersul pentru reînfiinţarea episcopiei a început la 30 decembrie 1919, cu cererea înaintată de Consistoriul din Oradea Consiliului Dirigent, de a prevede în bugetul statului suma necesară reorganizării Episcopiei de Oradea. Consistoriul a întocmit un documentat memoriu înaintat Regelui Ferdinand I la 15 ianuarie 1920. Semnat de vicarul orădean, memoriul începea prin a asocia împlinirea visului românesc de întregire naţională cu visul românilor ortodocşi bihoreni de a reînfiinţa Episcopia Ortodoxă la Oradea. Cu trimitere la documente, se relata suveranului zbuciumatul destin al românilor din acest teritoriu şi efortul lor pentru a-şi păstra "limba şi legea". Pentru aceste valori nici un sacrificiu n-a fost prea mare. Deşi românii ortodocşi erau în număr de 250.000, dintr-un total de 600.000 de locuitori ai Bihorului, "aici s-a făcut cea mai şovinistă politică maghiară" şi tot aici a fost "centrul comunismului". Realitatea trăită îl determina pe Roman Ciorogariu să exprime temerea că Bihorul ar putea deveni centrul "iredentei maghiare". Şi în absenţa dreptului istoric - ce nu poate fi contestat însă - "interesul vital de stat pretinde imperativ instituirea unui aşezământ cultural în Oradea Mare", […] care să susţină sentimentul religios-naţional […] faţă de curentele primejdioase cu care va avea să lupte statul român, în acest extrem hotar al României". Evenimentele din toamna anului 1918 şi primăvara lui 1919 erau încă vii în memoria românilor, făcându-i pe liderii acestora, în frunte cu Ciorogariu, să fie prudenţi şi cu grijă faţă de realizarea epocală atât de greu obţinută: unirea tuturor românilor. De altfel, în toate cuvântările sale din această perioadă, Roman Ciorogariu făcea apel la mobilizarea energiilor româneşti în scopul consolidării proaspătului edificiu. Pentru a atenua efectele unei politici de secole, propaganda prin biserică în schimbul unor averi fabuloase, memoriul adăuga o listă cu cele necesare reînfiinţării episcopiei, care să se adauge la modesta avere a ortodocşilor bihoreni. Octavian Goga, susţinător al cauzei orădenilor Susţinuţi consecvent de ministrul cultelor şi artelor, Octavian Goga, bihorenii şi-au continuat acţiunile în Congresul Naţional Bisericesc al românilor ortodocşi din Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş, care şi-a început lucrările în 10/23 februarie 1920 la Sibiu. Roman Ciorogariu, înaintat la rangul de arhimandrit, în 9/22 februarie 1920, a participat în calitate de deputat al diecezei Aradului, alături de Gheorghe Ciuhandu, Vasile Goldiş şi Aurel Lazăr. Vicarul orădean a informat despre situaţia românilor ortodocşi rămaşi dincolo de linia demarcaţională, propunând intervenţia guvernului pe lângă Conferinţa de pace pentru ocrotirea acestora. Deşi problema era reală, iar Roman Ciorogariu s-a arătat permanent preocupat de soluţionarea ei, contextul internaţional nu era favorabil unui astfel de demers din partea României. Raportorul Comisiei organizatorice, Aurel Lazăr, a prezentat spre dezbatere actul Consistoriului mitropolitan nr. 223 din 1919 referitor la înfiinţarea noilor episcopii. Acesta se baza pe decizii anterioare de înfiinţare a episcopiilor, inclusiv pe "conclusul" nr. 67 din 1909, referitor la împărţirea fondurilor şi a fundaţiilor care au trecut la "reînfiinţata" Episcopie a "Orăzii Mari". Consistoriul mitropolitan a fost însărcinat, prin "conclusul" nr. 58 din 1920, să numească comisari consistoriali pentru a conduce alegerile din cele 20 de cercuri electorale constituite şi a conduce Sinodul electoral din Oradea. Cererea de susţinere materială pentru reînfiinţarea episcopiei a fost reînnoită în 25 februarie 1920 prin două adrese identice către Consiliul Dirigent şi Ministerul Cultelor şi Artelor din Bucureşti. La 7 aprilie 1920, preşedintele Consiliului Dirigent, Iuliu Maniu, a anunţat desfiinţarea acestei instituţii prin decret regal. În răspunsul formulat către Consistoriul orădean se identifică grija pentru asigurarea legalităţii înfiinţării episcopiei "…fiind episcopul o demnitate de drept public, înfiinţarea episcopiei va trebui înscrisă în lege, pentru ca astfel episcopul să se poată bucura de toate drepturile şi pregătirile unui episcop constituit în mod legal şi să poată beneficia de ajutorul statului". Numai după constituirea legală a episcopiei, Sinodul Eparhial urma să se întrunească pentru alegerea episcopului. Îndeplinirea acestor proceduri asigura introducerea sumelor pentru înfiinţare, înzestrare şi susţinere a episcopiei, în bugetul statului. Ultimul Sinod Eparhial comun Un moment premergător acţiunii de reîntemeiere l-a constituit arondarea teritoriului Consistoriului noii episcopii şi împărţirea acestuia în cercuri electorale pentru alegerea deputaţilor sinodali, care urmau să aleagă episcopul. Prin decizia nr. 72, din 1920, Congresul Naţional Bisericesc a aprobat această arondare, a împărţit teritoriul în 20 de cercuri electorale şi a convocat primul Sinod Eparhial al Oradiei pentru alegerea de episcop. Sinodul Eparhial se putea întruni numai după apariţia legii care urma să stabilească în mod oficial situaţia Episcopiei de Oradea. Cei patruzeci de deputaţi mireni şi douăzeci de deputaţi clerici au participat la ultimul Sinod Eparhial comun din Arad, în aprilie 1920, în Duminica Tomii. Conform deciziei Consistoriului din Oradea din 25 februarie 1920, deputaţii orădeni au participat numai la dezbaterile referitoare la anul 1919. Bugetul Consistoriului din Oradea pe anul 1920, problemele legate de organizarea internă a noii episcopii, alegerea asesorilor consistoriali (reprezentanţi mireni) urmau să fie discutate în Sinodul Eparhial din Oradea, ce se întrunea după apariţia legii referitoare la reînfiinţarea episcopiei. Decisă în acest for bisericesc, "reînfiinţarea episcopiei din Oradea Mare" a fost supusă dezbaterii corpurilor legiuitoare ale ţării. Pledoaria mitropolitului Nicolae Bălan în şedinţa Senatului României Mari, din 23 iulie, s-a axat pe importanţa credinţei ortodoxe în menţinerea naţionalităţii locuitorilor "de la marginile extreme ale românismului". Au fost rememorate toate încercările românilor bihoreni, de-a lungul timpului, de a obţine reînfiinţarea episcopiei, şi s-a mulţumit ministrului Octavian Goga şi guvernului, care au făcut posibilă această dreptate istorică. În aceeaşi idee a fost şi intervenţia mitropolitului primat Miron Cristea, impresionat de modul în care, prin dezbatere parlamentară, s-a dat caracter "definitiv" acestei decizii. N-a fost uitat episcopul Aradului, Ioan I. Papp, care a înţeles şi a sprijinit reînfiinţarea Episcopiei Oradiei, ce urma să devină un nou centru religios-cultural, o nouă fortăreaţă la graniţa de vest a ţării. Protopopul orădean Andrei Horvat a insistat pe importanţa strategică a oraşului, recunoscută de fosta conducere ungurească, care era convinsă că "acela care are în mână şi deţine puterea în Oradea Mare are în mână cheia Ardealului". Efortul păstrării limbii, naţionalităţii şi credinţei Vorbind atât în calitate de ministru, cât şi în calitate de luptător naţional, Octavian Goga atribuia conotaţii noi gestului său de a iniţia acest proiect: consolidarea şi apărarea unirii şi "cu sufletul", nu numai cu "tunul" şi "restatornicirea" unor drepturi pierdute de români în timp. Supus la vot, la cererea preşedintelui Senatului, Constantin Coandă, proiectul a fost aprobat în unanimitate, cu 67 de voturi pentru. Dezbaterea proiectului în Adunarea Deputaţilor a avut loc în 13 august 1920, cu o expunere de motive pertinent realizată de deputatul Nicolae Firu. Cercetător al problemei, acesta a prezentat consecinţele prozelitismului calvin şi catolic asupra relaţiilor dintre români şi eforturile ortodocşilor de a-şi menţine identitatea şi instituţiile bisericeşti. Cuvintele lui Nicolae Firu au impresionat adunarea, aşa încât, în intervenţia sa, deputatul Ioan Broşu nu numai că recomanda votarea proiectului, dar făcea şi aprecieri cu privire la suferinţele românilor din Bihor: "Nu cred că există colţ de pământ românesc în care poporul nostru să fi suferit atâta cât au suferit bihorenii". Aceste suferinţe au făcut ca Biserica Ortodoxă din Transilvania să dobândească "o înfăţişare naţională", incomparabil superioară tuturor curentelor religioase din Europa. Luptătorul naţional Elie Dăianu s-a ridicat deasupra deosebirilor confesionale, precizând că "suntem toţi deopotrivă români", important fiind "ceea ce păstrează românismul", iar episcopiile pot fi apreciate ca "fortăreţe ale culturii româneşti". Supus la vot, proiectul a obţinut 132 voturi pentru şi trei împotrivă. Apreciem că dezbaterea proiectului de lege în Parlament a fost o veritabilă lecţie de istorie şi de patriotism. Ideea lui Octavian Goga era de a aduce în prim plan efortul românilor dintr-un colţ de ţară pe tema păstrării limbii, naţionalităţii şi credinţei în faţa tuturor încercărilor istoriei. Erau acei români care, deşi uniţi la Alba Iulia, au rămas în afara liniei demarcaţionale, obligaţi să înfrunte ultimele zvâcniri ale unei stăpâniri ce nu-şi accepta sfârşitul, păstrându-şi credinţa într-un viitor real în cadrul statului român. "Renaşterea sufletească" a ţării În baza înaltului Decret Regal de reînfiinţare a Episcopiei Oradiei emis de Regele Ferdinand I şi a articolului 98 din Statutul Organic, cu asentimentul mitropolitului Nicolae Bălan, Consistoriul din Oradea a convocat primul Sinod Eparhial extraordinar al Eparhiei Oradiei, pentru 1/14 octombrie 1920. Şedinţele au avut loc în sala festivă a Primăriei Oradea. Cuvântul de deschidere a fost rostit de arhimandritul Roman Ciorogariu, în calitate de preşedinte al adunării. După ce a anunţat restatornicirea prin lege a Episcopiei Ortodoxe Române din Oradea Mare, vicarul a evocat rolul clerului ortodox în educarea românilor transilvăneni şi figurile de intelectuali bihoreni - Emanuil Gojdu, Nicolae Jiga, Gavril Faur etc., care au contribuit la acest efort. Consecvenţa cu care românii şi-au apărat naţionalitatea şi credinţa a fost recunoscută şi apreciată chiar şi de străini. Gestul mitropolitului Andrei Şaguna de a dona pentru reînfiinţarea Episcopiei din Oradea propria asigurare pe viaţă, în valoare de 25.000 de florini, a fost un suport moral pentru bihoreni şi a impus factorilor de conducere din mitropolie respect faţă de ultima dorinţă a marelui ierarh. S-au reamintit "vitregiile timpului" care au împiedicat transpunerea în practică a Deciziei nr. 64 din 1900 a Congresului Naţional Bisericesc. Roman Ciorogariu nu şi-a asumat reuşita reînfiinţării episcopiei, ci a considerat-o ca o realizare comună la care au contribuit toţi cei care au crezut în legitimitatea acesteia: credincioşii ortodocşi din Bihor, care şi-au urmat "păstorii", ierarhii Episcopiei Arad, care "cu dragoste de frate" au acţionat în acest sens şi, nu în ultimul rând, Regele Ferdinand, care, "ca vrednic urmaş al marilor voievozi (…), a avut inspiraţia divină de a mângâia acest popor pentru suferinţele seculare". Reînfiinţarea episcopiei, în opinia lui Roman Ciorogariu, însemna un gest de mare încredere pe care regele îl arăta faţă de credincioşii ortodocşi bihoreni. Biserica, preciza vicarul, în contextul politic al timpului, trebuia să-şi asume "renaşterea sufletească" a ţării, dincolo de spiritul de partid. Concepţia lui Roman Ciorogariu despre menirea Bisericii este clar exprimată: "Concepţia creştină exclude spiritul de partid din biserică. Biserica naţională este şi patriotică pentru că naţiunea şi patria una sunt. În biserică suntem români şi creştini şi numai români şi creştini".