Două zile de sărbătoare la Mănăstirea Tazlău

Situată la 36 km de Piatra Neamţ, pe locul unei bisericuţe de lemn ridicate de Alexandru cel Bun (1400-1430), Biserica "Naşterea Maicii Domnului" din complexul Mănăstirii Tazlău se află astăzi şi mâine în sărbătoare, cinstind atât pe Maica Domnului, cât şi pe Cuviosul Chiriac, unul dintre pustnicii necunoscuţi ai Moldovei.

 

Incinta mănăstirii este înconjurată cu ziduri de piatră prevăzute cu metereze şi contraforturi, păstrând pe latura sudică ruinele casei domneşti, urme ale fostelor chilii ruinate, situate deasupra pivniţelor pe laturile de nord şi vest, un turn-clopotniţă în partea de est - sub care se află intrarea, atribuit lui Petru Rareş, refăcut în 1902, cu un profil de stil rusesc, iar în colţul de nord-vest un alt turn despre care se crede că aparţine secolului al XVIII-lea. Aspectul de azi al întregului complex monahal, menţionat documentar încă de la 30 octombrie 1458, se datorează unei restaurări recente, prin care s-a încercat readucerea la starea optimă a monumentului, adică aproape de înfăţişarea sa dintâi, păstrând elementele arhitecturale caracteristice.

 

 

A fost închinată Muntelui Sinai

 

 

După numeroase jefuiri, biserica, palatul egumenesc şi trapeza adăugate la jumătatea secolului al XVII-lea, obştea şi întreaga avere au fost dăruite Sfântului Mormânt, între 1695 şi 1705 şi 1743-1863, iar în 1711 Constantin Mavrocordat va închina mănăstirea Muntelui Sinai. Având egumeni străini şi slujbe în limba greacă, lăcaşul va fi treptat părăsit, viaţa localnicilor desfăşurându-se în afara acestui spaţiu de cult, puţin accesibil şi pentru numărul mic al monahilor rămaşi. Distrugerile provocate de timp şi mai ales de incendiul din 1879 au devastat total centrul monahal, reparaţiile întreprinse în 1858/1859 de domnitorii Grigore Alexandru Ghica şi Barbu Ştirbei prilejuind o serie de inovaţii care au dus la îndepărtarea de formele originale. Tot acum s-a realizat şi pictura, acoperind stratul intermediar de zugrăveală, ce imită decoraţiile provizorii de cărămidă aparentă. Reforma adusă de Alexandru Ioan Cuza în 1863 va echilibra oarecum problema bunurilor mănăstireşti, urmând ca din anul 1894 lăcaşul Născătoarei de Dumnezeu să devină biserică parohială, dar cunoscută tot ca mănăstire, iar la peste 500 de ani de la ctitorire, în 1990, să redevină mănăstire de călugări, prin horărârea Sinodului Bisericii Ortodoxe Române.

 

 

Biserica "Naşterea Maicii Domnului" (1496-1497)

 

 

Pisania ce se păstrează în dreapta uşii de intrare în pronaos arată că zidirea a fost începută la data de 4 iulie 1496 şi s-a încheiat la 8 noiembrie 1487, iar ctitorul este acelaşi mare voievod: "Io Ştefan Voievod, cu mila lui Dumnezeu, Domn al tării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, a înălţat acest hram întru numele Preacinstitei Născătoarei de Dumnezeu şi cinstitei ei Naşteri, ca să fie întru rugăciunea sa şi a soţiei sale Maria, şi a fiilor lui, Alexandru şi Bogdan; care a început a se zidi la anul 7004 (= 1496) luna lui Iulie 4, şi s'a săvârşit la anul 7005 (= 1497), iar al domniei lui al 41-lea curgător, în luna lui Noiembrie în 8" (Gh. Balş, Bisericile lui Ştefan cel Mare, p. 175, nota 1). Pridvorul adăugat de Alexandru Lăpuşneanu este delimitat clar la exterior prin îmbinarea nefinisată a celor două compartimente, ce lasă vizibilă o crăpătură verticală a zidurilor, dar şi prin întreruperea elementelor de modenatură, pe care le regăsim pe vechea faţadă de vest, aflată acum la interior, ca zid despărţitor, în timp ce zidul obişnuit dintre pronaos şi naos a fost desfiinţat. Planul prezintă un naos acoperit cu bolţi moldoveneşti şi o turlă poligonală, îngustă, refăcută în secolul al XIX-lea, susţinută de un tambur octogonal şi o bază stelată, în opt colţuri, fiecare din cele 12 laturi ale sale având câte trei ocniţe punctate de "rotocoale" ca la absidele semicirculare din lateral şi absida altarului. Deşi tencuită în secolul trecut, suprafaţa exterioară prezintă decoraţia specifică acelui timp: cele două rânduri de ocniţe sub cornişă, şirul firidelor lungi, elementele ceramoplastice smălţuite policrom. Abside laterale puţin dezvoltate, cu absida altarului semicirculară. Deasupra soclului se află trei rânduri de cărămizi simple regăsite şi la nivelul firidelor, iar ca particularitate, ocniţele de la pronaos sunt dispuse ca şi la Sfântul Nicolae (1491-1492), din Iaşi, ferestrele înguste şi lungi amintind de biserica înălţată la Pătrăuţi (1522), de Sfântul Ilie (1488) şi de Voroneţ (1488), monumente dominate de o anumită tendinţă spre relansare, caracteristică lăcaşurilor din epoca următoare. De notat este şi faptul că, lângă absidele laterale, spre altar şi pe zidul noului pronaos apar contraforturi - elemente ce lipsesc de la toate ctitoriile orăşeneşti, cu pronaos lărgit. Uşa interioară, încadrată de un chenar în arc frânt, format din patru baghete separate prin caneluri, prinse la rândul lor într-o altă ramă dreptunghiulară, ca la ctitoriile din Bădeuţi (1487), Popăuţi (1494), Hârlău (1491) şi Mănăstirea Neamţ (1497), a fost mutată la noul pridvor, iar vechea uşă de lemn a pronaosului, păstrată la Muzeul de Istorie din Piatra Neamţ, prezintă aceleaşi influenţe occidentale, de tip renascentist, pătrunse în arta românească la sfârşitul secolului al XVI-lea şi o scurtă inscripţie de identificare:

 

 

"Această uşă a făcut-o şi împodobit-o călugărul Mihai, în zilele domnului nostru Io Ieremia Movilă Voievod şi sub egumenul chir Ghenadie al mănăstirii Tazlău, în anul 7004, luna martie, 30 zile - Cosma maistru" (= 1596).

 

 

Taina Cuviosului sihastru Chiriac

 

 

În acest lăcaş am intrat tăcut, oarecum să nu deranjez slujba unui monah, citind în strană, fără cuvânt, slujba de seară pentru noi toţi… puţin trist… oare pentru cine ar fi avut glas când era numai el şi Dumnezeu! M-am retras fără să caut vreo raclă şi fără să întreb de Sfântul Chiriac, trecând pe lângă mormântul său aflat în noul pridvor. Poate nu este departe de adevăr legenda despre dorinţa sa de a rămâne un anonim, aşa cum i-a plăcut şi cum a trăit prin pustietăţile de la Neamţ, sau poate cu adevărat s-a întors la mănăstirea sa de metanie şi o parte din oseminte sunt acoperite de lespedea cu numele său, aşa cum spun cei care le-au văzut, iar altă parte a lor se află împărţită pe la creştini, aşa cum îndemna, spre a nu fi profanat. Oricum, am fost foarte aproape de el - fără să-l văd, aşa cum nevăzut lucrează deseori sihaştrii şi pustnicii cu noi, petrecând în lume nevăzuţi. În anul 2008 a fost trecut de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în rândul altor mari nevoitori din secolul al XVII-lea, alături de Sfântul Ierarh Dosoftei, mitropolitul Moldovei, Cuviosul Paisie Velicikovski, Cuviosul Onufrie de la Vorona şi Sfântul Chiriac de la Bisericani, deşi apăruse cu aureolă în iconografia unor biserici contemporane, înainte de a fi canonizat oficial, ca un făcător de minuni. Se spune că citea gândurile oamenilor de departe şi îi vindeca de orice boli, doar rostindu-le numele, umblând prin Măgura Tazlăului sau aşezându-se ascuns în vreo peşteră a vechilor părinţi, împlinind nevoinţele pustniceşti, priveghind, dând trupului odihnă foarte puţin timp (două-trei ore pe zi). S-a ocupat cu scrierea cărţilor şi desenele manuscriselor până când a rămas aproape orb şi s-a retras mai sus de poalele munţilor, spre vederea celor duhovniceşti, despre care vorbesc mai pe larg Sinaxarele, Vieţile Sfinţilor, Mineele şi toată imnografia slujbei de azi.

 

 

În iconografie, cuviosul nostru Chiriac ţine în mâna stângă icoana lui Hristos, iar în cea dreaptă, Mărturisirea sa de credinţă: "Fără Domnul nostru Iisus Hristos şi fără lucrarea puterii dumnezeieşti nu este cu putinţă a înţelege tainele atotînţelepciunii dumnezeieşti şi a fi creştin".