Drumul lung al unei donații de patrimoniu către stat

Când intri în casa în care s‑a născut și a creat pictorul Alexandru Țipoia (1914‑1993), situată pe strada Nicolae Caranda din București, ești de‑a dreptul copleșit de diversitatea și valoarea lucrărilor - de la pictură, grafică, desene, mozaic, la sculptură, ceramică și tapiserie. Un univers care te îndeamnă la meditație și îți provoacă o reală încântare. În prezent, are statut de casă particulară, dar urmașii artistului fac demersuri pentru a o dona statului - până acum fără succes - și a putea fi integrată sistemului muzeal public, pentru a avea parte de ce presupune acest statut: conservare, prezervare, punerea în valoare către public a operelor adăpostite și a casei.

Artistul plastic George Tzipoia (n. 1945), fiul lui Alexandru Țipoia, ne povestește despre demersurile transformate într‑o luptă cu morile de vânt: „După 1990 am încercat de multe ori să donăm această casă memorială României, dar nu știm cine este România, cui să ne mai adresăm, pentru că autoritățile cărora le‑am prezentat oferta și intenția noastră întârzie să facă ceva concret, tot amână și ne trimit de la o instituție la alta. Ne străduim să donăm țării un întreg patrimoniu cultural, dar țara, prin reprezentanții ei politici, nu este interesată”.

Pentru a încheia actele de donație și a putea fi preluată casa memorială în sistemul public muzeal, procedurile sunt greoaie și complicate, dar n‑ar fi imposibil de îndeplinit dacă ar fi interes și din partea autorităților. Moștenitorii se pot adresa fie autorităților locale - Primăriei Generale a Municipiului București sau Primăriei sectorului 6 -, fie Ministerului Culturii, în subordinea cărora funcționează muzeele de artă, de istorie și casele memoriale. Tuturor li s‑au adresat urmașii lui Alexandru Țipoia, numai că au fost purtaţi cu vorba, amânați, nebăgați în seamă, trimiși de la unii la alții, li s‑a promis, dar nu li s‑a rezolvat cererea, iar în unele cazuri au primit nu doar refuzuri, ci și dispreț. Deși lucrurile avansaseră favorabil în timpul mandatului de la Ministerul Culturii al Ralucăi Turcan și o echipă de experți s‑a deplasat la fața locului, a inventariat fiecare obiect și lucrare de artă în parte, plecarea din post a ministrului a blocat lucrurile din nou. Următorii miniștri nu au mai fost interesați să ducă la bun sfârșit preluarea casei‑muzeu.

O biografie înfruntând regimul comunist

Născut în 1914, Alexandru Țipoia s‑a format ca pictor la Academia de Belle Arte din București, unde i‑a avut ca profesori, printre alții, pe Camil Ressu și Nicolae Dărăscu. În 1939 și în 1946 a mers în Italia pentru a studia marii maeștri ai picturii. A avut mai multe expoziții personale și de grup, iar o carieră artistică începută promițător avea să fie trimisă în umbră după 1948, când s‑a schimbat regimul politic în România.

Pentru artistul care avea strămoși cu sânge grecesc și elvețian, din familii vechi nobiliare, a urmat o perioadă nefastă, plină de greutăți materiale, de lipsa unui atelier, procurarea cu greu a materialelor și refuzul de a i se achiziționa lucrări de către instituțiile care făceau pe atunci acest lucru frecvent cu artiștii. „Locuința familiei noastre a fost naționalizată, bunicii mei, făcând parte din regimul vechi, au fost expropriați și n‑au primit nici un ban ca pensie. Bunicul, Gheorghe Țipoia, pentru că era proprietar și nu a putut să plătească acele cote către stat pentru proprietățile deținute, a făcut pușcărie, proprietățile fiindu‑i confiscate. Fratele tatălui meu, Virgil Țipoia, fusese funcționar în Ministerul de Interne înainte de comuniști, iar pentru acest lucru a fost închis șapte ani și jumătate, a trecut prin toate pușcăriile grele, inclusiv la Canal. De aceea, tatăl meu a suportat consecințele acestei situații a familiei. Nu numai că nu era bine văzut de regim, dar n‑a fost ajutat sub nici o formă ca artist, a fost trecut pe linie moartă”, povestește George Tzipoia, care semnează astfel pentru a nu fi confundat cu tatăl. Acesta ne mai relatează că între greutățile din primii ani de comunism se numără și impunerea unor chiriași în locuință, vreme de 15 ani, în casa familiei Țipoia locuind oricum șase persoane. Pe lângă toate dificultățile financiare, artistul mai îndura și lipsa unui spațiu de creație, astfel încât era nevoit să se mute prin toată casa cu șevaletul, unde găsea un colțișor liber. Așa se explică de ce multe lucrări ale sale sunt de dimensiuni mai mici și nu au proporții monumentale.

Alexandru Țipoia, un artist surprinzător

Marginalizat din cauza „originii nesănătoase” și a refuzului de a se alinia la realismul artei socialiste, Țipoia n‑a fost valorizat în epocă și așezat în istoria artei plastice românești acolo unde îi este locul, lângă Ciucurencu, Baba, Pallady, Țuculescu. Desigur, arta sa a fost remarcată și lăudată de criticii de artă, practic, cei mai mari ai vremii sale, de la G. Oprescu și Ion Frunzetti la Ionel Jianu, N. Argintescu‑Amza ori Dan Grigorescu, iar după 1989, critici precum Tudor Octavian, Pavel Șușară și Erwin Kessler au scris și ei despre el. La fel și pictori importanți, ca Paul Gherasim și Florin Niculiu, care au recunoscut valoarea artei lui Țipoia. Dar publicul larg, interesat de artă, nu are în conștiința sa un artist plurivalent și surprinzător prin teme și stil ca Alexandru Țipoia.

Ion Frunzetti scria încă din 1946: „Trei sunt manierele ce i se pot deosebi lui Țipoia în această expoziție: un senzualism impresionist, vizibil mai ales în desen, marcat cu predilecție de linia întretăiată, vibrantă, subtilă, picturală - un desen de Țipoia e o prețioasă broderie - apoi o rigoare logică impusă intelectual, voit, de criteriul său raționalist în artă, care l‑a dus la sinteze foarte interesante, situabile între lirismul lui Utrillo (cu toată forța lui telurică instinctivă), și rafinamentul linear al lui Marcel Grommaire, de pildă, cu eleganța caligrafică a cubismului său clasic (această a doua sinteză e vizibilă la Țipoia în ulei, mai ales în guașă) și, în sfârșit, o a treia, în acuarelă, unde transparența materialului obligă la subtilitate, la notație sensibilă, sentimentală, lirică”.

Pe de altă parte, Adrian Beldeanu, în 1977, remarca: „Alexandru Țipoia se vădește a fi înainte de toate un analist și un colorist cu vibrante rezonanțe lirice”, în timp ce Dan Grigorescu, referindu‑se la importanta temă a muzicii din pictura lui Țipoia, sublinia, în 1981: „Universul picturii lui Alexandru Țipoia (Galeria Orizont) e, negreșit, mai complex decât ar lăsa să se deslușească o citire a tematicii. Subiectul ei e muzica, înțeleasă nu numai ca o referire directă la formele armonioase, unduind amplu, ale viorilor și violoncelelor care domină câteva panouri ale expoziției. E o muzică a organizării suprafețelor, a ritmurilor coloristice: o muzică înțeleasă ca rigoare a construcției.”

Pictorul Florin Niculiu, în 1997, avea despre el următoarele cuvinte: „Este de necrezut cum încă poate fi ca și necunoscut de către generații de pictori și critici de artă, ca să nu mai vorbim de marele public, un artist complex, ieșit din comun, a cărui operă constituie o verigă importantă în lanțul maeștrilor picturii românești. În ultima jumătate de secol, perioadă ce a coincis cu maturitatea și plenitudinea travaliului său artistic, pictorul Alexandru Țipoia a fost ținut, pe cât s‑a putut, în umbră. Prea puțin a avut acces la notorietate, valoarea lucrărilor sale fiindu‑i cunoscută și prețuită de cei apropiați, de colegi, de unii critici și amatori de artă. Și totuși, în aceste condiții din anii nefericiți, s‑ar putea spune «blestemați», ai «socialismului biruitor», când arta era dirijată, în această întunecată jumătate de secol și‑a extras, și‑a distilat și și‑a rânduit în tăcere, cu gravitate, opera Alexandru Țipoia. Pentru cultura română și pentru cultura lumii”.

A putut face câteva expoziții personale, dar a avut mai multe prezențe pe simeze în expoziții colective. Lucrările lui au fost văzute în țări precum Italia, Franța, Ungaria, Austria, Brazilia, Argentina, Germania, Finlanda, Portugalia, India. O expoziție retrospectivă i‑a fost refuzată în timpul vieții. Nici măcar o broșură alb‑negru n‑a putut tipări cu lucrările sale, iar afișele expozițiilor erau extrem de modeste.

Valorificarea unui patrimoniu național

Pentru pictorul Alexandru Țipoia, care a trăit și a lucrat într‑o smerenie cum numai cineva cu convingerea că există dreptate divină chiar și în artă, această dreptate avea să vină prin chiar familia lui: fiul George - artist plastic, nora Victoria - arhitect, nepoata Diana - a studiat dreptul și artele, trăiește în Elveția. „După moartea tatălui meu, împreună cu familia, ne‑am mobilizat și am făcut tot ce am putut pentru a‑l repune în drepturi pe Alexandru Țipoia. Uneori mi‑am neglijat propria operă, dar am vrut să‑i fac dreptate tatălui meu”, spune fiul artistului. Așa a avut parte Alexandru Țipoia de superbe albume color, cu aparat critic, de o mare expoziție retrospectivă la Muzeul Național de Artă al României, în 1997, de un simpozion la centenarul nașterii la Academia Română, în 2014, de mai multe expoziții în tandem, Alexandru Țipoia și George Tzipoia. În 1995, familia a înființat Fundația Culturală Țipoia & Tzipoia, prin care a acordat premii unor personalități.

Urmașii pictorului au făcut apoi către instituțiile statului român oferta de donație a casei în care a creat pictorul, împreună cu peste 600 de lucrări ale sale, plus alte obiecte de valoare patrimonială. „Văzând că nimeni din partea oficială nu este interesat, am deschis în 4 decembrie 2019, în numele familiei, Casa Memorială Muzeu Pictor Alexandru Țipoia.” De atunci, zeci de serate și întâlniri culturale, dialoguri între arte au adunat și au atras numeroși artiști plastici, critici de artă, istorici, muzicieni, scriitori, jurnaliști, dar și un public interesat. Nu există om care trece pragul acestei case să nu se minuneze de atâta frumusețe, care să nu dorească să fie aici un adevărat muzeu. Casa este deja semnalată pe Harta Muzeelor din București, fiind singura casă memorială particulară din România inclusă într‑un astfel de circuit cultural.

Preluarea de către Ministerul Culturii ar fi un act nu doar de reparație morală peste timp față de un pictor important, care a și suferit din motive politice, dar ar fi și singurul act firesc datorat acestei moșteniri culturale care are nevoie să fie conservată, protejată și redată publicului în condiţii optime.