Pâinea cea de toate zilele

Să faci sarmale, să coci pâine, să sculptezi mobilier, să mergi la biserică și la concertele Filarmonicii, să citești, să faci școală sau chiar o facultate, să înveți o meserie - cine ar putea bănui că toate astea se întâmplă într-o închisoare? Am ajuns la Penitenciarul Mioveni pe urmele unei știri neobișnuite: începând din iulie, aici se face pâinea și pentru Penitenciarul Găești. Am aflat la fața locului că se fac mult mai multe: deținuții asigură și cură­țenia, și spălatul rufelor, și toate reparațiile necesare, plus că participă la o mulțime de activități spirituale, de învățământ, culturale și sportive.

Reportajul a fost posibil datorită amabilității directorului Patric Ghebaru, comisar-șef de poliție penitenciară, care a răspuns imediat solicitării noastre, iar gazdă și ghid ne-a fost Mihaela Matea, și ea comisar-șef, șefa Serviciului Educație.

Penitenciarul Mioveni avea, în ziua vizitei noastre, 650 de persoane deținute. Oamenii din sistem preferă să le spună așa sau persoane private de libertate (în nici un caz pușcă­ri­ași!), care sunt custodiate în unitatea respectivă. Este o formă de amabilitate față de niște semeni care au greșit, dar sunt tratați cu îngăduință.

Cei de la Mioveni se află în regim semideschis sau deschis, adică au de ispășit pedepse de 1-3 ani, respec­tiv până într-un an, deci nu sunt condamnați pentru fapte grave, plus arestați preventiv. Reintegrarea socială este unul dintre obiectivele principale, ne explică Mihaela Matea. „Începe încă din momentul depunerii în penitenciar. Primele 21 de zile reprezintă perioada de carantinare și observare, timp în care educatorii, psihologii, asistenții sociali și preotul, așadar o echipă multidisciplinară, le evaluează nevoile și abilitățile. De la acestea pornesc recomandări în baza cărora, pe parcursul executării pedepsei, desfă­șoară diferite activități și programe. Avem programe de cultură generală, de instruire școlară corespunzând claselor 1-11, în colaborare cu Școala Gimnazială «George Topârceanu» și cu Liceul de Construcții de Mașini Mioveni, plus cursuri de calificare.”

Povești de succes

Există oare și povești de succes? „Sunt destul de multe! Un băiat s-a eliberat acum vreo trei ani, după ce începuse aici Facultatea de Drept, în sistemul de frecvență redusă. După fiecare examen, secretara facul­tății mă suna și-mi spunea că e șocată, pentru că tânărul lua note foarte mari! El se chinuia, muncea ziua și învăța noaptea. După eliberare, a terminat facultatea și am aflat că s-a angajat jurist la o firmă!” Orice deținut are dreptul să se înscrie la cursuri universitare cu frecvență redusă, semnând un angajament prin care își asumă cheltuielile cu taxele și transportul la examene. Unde merge sub escortă sau chiar singur, dacă e cuminte.

Penitenciarul Mioveni are mai multe puncte exterioare de lucru: oamenii sunt duși acolo, lucrează și se întorc. „Inițial, la orice ieșire cu ei, lumea este reticentă, dar pe parcurs își schimbă părerea, pentru că până la urmă sunt niște oameni care merită a doua șansă. Vă dau un exemplu: am încheiat anul acesta un protocol de colaborare cu Filarmonica din Pitești. Domnul director de acolo, Gabriel Niță, e cel care a venit la noi cu propunerea şi vă daţi seama că pe noi ne-a încântat, dar unii s-au cam speriat, ce să caute niște deținuți la concerte simfonice!? Însă ei sunt foarte disciplinați și lumea s-a obișnuit cu ei acolo.”

Istorie, conferințe, întreceri sportive

Activitățile culturale includ colaborări și cu alte instituții. Au loc prezentări și dezbateri pe teme istorice, se organizează conferințe, s-a încercat și formarea unei trupe de teatru, dar n-au găsit un profesionist care să-i îndrume. Deocamdată! De notat că există, la nivelul Administrației Naționale a Penitenciarelor, un festival anual de teatru! „Se organizează la Teatrul Nottara, toamna, și este un eveniment foarte frumos, vin deținuți din toată țara și sunt foarte impli­cați în ceea ce fac.”

Dar evenimentul social cel mai important din Penitenciarul Mioveni este Olimpiada anuală a persoanelor private de libertate, des­fă­șurată la trei sporturi: fotbal, tenis de masă şi darts. „Anul acesta am avut o ediţie aniversară, a 10-a, la care au participat şase penitenciare, bugetul fiind mai modest, dar în trecut au participat și 12-13! Veneau peste 150 de de­ți­nuți.” Întrecerile se desfășoară pe terenul de sport al Liceului de Construcții de Mașini.

Fiecare cameră (nu se folosește termenul de „celulă”) are baie și televizor propriu. La telefon pot suna doar acele persoane pe care le-au declarat, zece numere înscrise în cardul special al fiecăruia. E câte un cabinet medical în aproape fiecare secție, există și unul stomatologic. Pentru urgențe se cheamă ambu­lanța, iar pentru cazurile care necesită internare se apelează la penitenciarul-spital aflat în aceeași incintă, fiind însă o unitate separată.

Cei din regimul semideschis au dreptul la patru vizite pe lună, fără dispozitiv de separare. Pot veni cei trecuți pe card, iar acest card le dă deținuților și dreptul la cumpărături online printr-un info-chioșc, pe o tabletă special dedicată. În afară de vizitele obiș­nuite și de cele intime, mai există și cele „tatăl și copilul”, care se desfășoară într-un loc mai prietenos, încât minorii să nu simtă atmosfera de închisoare.

Sosul Bechamel şi afişajul digital

Am început turul locurilor cu ceea ce ne adusese acolo - brutăria. Responsabilul acesteia, Gheorghe Adelin, ne-a spus că fiecare pâine are 400 de grame și fac și fără sare. Expedierile la Penitenciarul Găești depind de numărul de deținuți de acolo în ziua respectivă și se socotesc în kilograme. În ziua vizitei noastre fuseseră trimise 214,2 kg de pâine semialbă cu sare și 3,2 kg fără sare - socotelile sunt foarte stricte! La care se adaugă, desigur, pâinea pentru consumul intern, incluzând aici și penitenciarul-spital din curte. Gheorghe Adelin mi-a arătat comenzile primite pe telefon.

Odată scoasă din cuptor, care coace la 300 de grade, pâinea trebuie să se răcească, după care e ambalată, ca să se păstreze proaspătă, mai ales că nu are nici un fel de aditivi: făină integrală, apă, drojdie și sare, atât.

Traversând spațiile exterioare, am văzut curțile de plimbare. Aici există mese de ping-pong, alături fiind terenul de sport, aflat în coordonarea monitorului sportiv. Am trecut și pe lângă blocul alimentar, unde hrana e pregătită tot de locatarii unității, iar mobilierul și foișorul din curte au fost făcute de ei în atelierul de tâmplărie.

Am intrat apoi într-una dintre secții. Dacă te aștepți la o atmosferă sumbră sau tensionată, o să fii dezamăgit. Domină liniștea și cură­țenia. În afară de camere, există un birou al șefului de secție și unul al supraveghetorului.

Într-una dintre camere, cei de acolo ne așteptau în poziție de drepți, aliniați în fața paturilor suprapuse. Destul de înghesuite, dar interiorul era civilizat. Am schimbat câteva vorbe cu ei, aflând soarta fiecăruia. Arătau ca oameni obișnuiți și vorbeau ca atare.

A urmat Clubul, găzduind biblioteca și sala de clasă. Tocmai avea loc cursul de artă culinară, asigurat de simpatica profesoară Mirela Tudor, profesor la Colegiul Tehnic „Armand Călinescu” din Pitești, inginer de profesie, în specialitatea Alimen­tație publică. Când i s-a propus să vină aici a avut mari rețineri, dar acum e încântată de relația cu elevii.

Era acolo una dintre cele două grupe, fiecare de câte 14, și toți își luau notițe. „Avem trei ore de teorie dimineața și după-masa trei ore de practică. Ieri am făcut sarmale! Cum vedeți, sunt aici persoane mature, dar pentru mine sunt copii! (râde, apoi devine serioasă:) Până la urmă, sunt oameni ca și noi, fiecare dintre noi poate să greșească.”

Am întrebat câțiva elevi ce fel de mâncare li s-a părut cel mai tentant. Unul a numit clătitele cu ciuperci și cu pui, altul a zis de chifteluțele speciale cu sos Bechamel...

Alături se află biblioteca, cu volumele așezate pe categorii tematice. Polițistul care m-a însoțit mi-a spus că doritorii citesc cel mai mult cărțile de religie.

Am fost apoi în spălătorie, unde deținuții operează uriașe mașini de spălat cu afișaj digital, mult mai sofisticate decât ce avem noi toți acasă.

Descoperirea lui Dumnezeu

În biserică am fost primiți de Alexandru Pia, preot onorific. Biserica, cu hramul „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, este cea mai mare din sistemul penitenciar şi singura dotată cu mochetă. A fost construită în cinci ani şi pictată într-unul sigur, de către două echipe. La anumite elemente a participat și un deținut, Marius Pop.

Sfânta Liturghie se săvârșește în fiecare duminică și de sărbătorile mari, dar deținuții sunt aduși, la cerere, și în celelalte zile, conform unei programări. Vin și la spovedanie, însă au loc şi discuţii în afara acesteia, după slujbe. „Ni se pun întrebări despre probleme duhovnicești și de viață, întrebări simple, la care ne străduim să dăm răspunsuri tot simple. Foarte mulți dintre ei, în acest loc, Îl descoperă sau Îl redescoperă pe Dumnezeu. Există deținuți care, când au ajuns aici, nici nu știau să se-nchine, iar la finalul pedepsei au devenit asemenea cântăreților bise­ricești! Încercăm să aducem în viața acestor oameni o lumină, dragostea de Dumnezeu și iubirea de aproapele”, ne-a mai spus părintele.

La sfârșit am stat de vorbă și cu Oprea Cosmin, comisar de poliție penitenciară, director adjunct pentru Siguranța deținerii și regim penitenciar, care ne-a explicat că, din ce muncesc în exterior, deținuții păstrează 40%, restul revenind penitenciarului.

L-am întrebat ce-ar mai avea nevoie. „Sunt nevoi pe dotări, pe infrastructură, pe investiții... Chiar dacă produci bani cu deținuții, nu poți să-i folosești cum vrei. Eu, anul acesta, trebuie să prevăd că anul viitor vreau să renovez atelierul de tâmplărie. E multă birocrație care te ține pe loc. Dar multe lucruri reușim să le facem prin donații și sponsorizări.”

Am mai aflat că există o fostă Gospodărie Agro-Zootehnică unde s-au demolat clădirile și se face o secție exterioară a Penitenciarului Mioveni, cu 190 de locuri. Lucrarea e gata cam 85%, iar anul acesta ar trebui să fie terminată. Acolo sunt și trei solarii, „am avut recoltă de ceapă, multă ceapă, varză, cartofi, grâu, dovlecei...” Teoretic, s-ar putea și vinde, dar procedura e prea complicată, așa că se folosesc pentru uz intern și ce prisosește trimit la alte penitenciare.

Am plecat de acolo cu inima împăcată: oameni care au greșit își ispășesc pedeapsa într-un mod civilizat și vor putea începe o viață nouă.