Duhovnicul care „dojenea cu blândeţea unui tată“

Vreme de mai bine de trei secole, biserica din Clocociov a fost o filă de istorie peste care se aşternuse colbul. Era nevoie de cineva să ridice din ruină această vatră de rugăciune. În primăvara anului 1976, un călugăr cu frică de Dumnezeu lasă mănăstirile Moldovei şi vine în "sălbăticia" Clocociovului să sfinţească locul.

S-a născut la 28 octombrie 1921, în localitatea Iveşti, judeţul Galaţi, fiind primul copil din cei şase ai părinţilor evlavioşi Dumitru şi Ioana. A primit la botez numele de Vasile. După absolvirea claselor primare, a învăţat timp de trei ani meseria de cojocar. La vârsta adolescenţei a început să simtă desluşit chemarea monahală. Amână însă plecarea la mănăstire, pentru a-şi îndeplini serviciul militar în oraşul Tecuci. În 1944, este luat prizonier de război şi dus într-un lagăr din Rusia. După ce a fost eliberat, s-a închinoviat la Mănăstirea Bogdana. Chemarea monahală "Prima dată am avut gândul de a mă face monah în jurul vârstei de 18 ani, dar nu am plecat atunci. Abia la un an, după ce m-am întors din prizonierat, m-am dus la Mănăstirea Bogdana. Acolo, văzând că sunt om garantat pentru mănăstire, în acelaşi an m-au şi călugărit, în ziua Intrării Maicii Domnului în Biserică. Apoi, am fost făcut diacon şi preot şi, după cinci ani, prin 1952, am fost trimis preot şi duhovnic la Mănăstirea Măgura din judeţul Bacău. Aici am stat trei ani şi jumătate, iar în 1955 am fost trimis la o altă mănăstire de maici: Schitul "Înălţarea Domnului" sau Stirigoaie, cum îi spuneau localnicii", mărturisea părintele Visarion într-una din cugetările sale scrise. Nu ştim cum se face că, după hirotesia întru duhovnic, încă din prima zi, oamenii care frecventau Mănăstirea Bogdana îl căutau la scaunul de spovedanie pe părintele Visarion, deşi în mănăstire erau destui duhovnici mai în vârstă. Călugărul paznic şi cojocar În urma Decretului 410/1959, călugării sub 55 de ani au fost siliţi să părăsească mănăstirile, iar multe aşezăminte monahale au fost închise. Cu binecuvântarea Episcopului de Roman, părintele Visarion a mai rămas câteva luni în mănăstire; avea calitatea de paznic, dar şi slujea. Însă ochiul viclean al regimului comunist n-a putut trece sub tăcere această "nedreptate" şi i-a deschis dosar penal, pe temeiul că purta încă "uniforma" monahală. Certificatele medicale, care atestau o mai veche afecţiune pulmonară, alături de fişele de externare din spital, au determinat instanţa să-1 absolve de închisoare. Înainte cu trei zile de Crăciunul anilor â60, părintele a fost obligat să părăsească schitul. A găsit un adăpost retras şi sărăcăcios în comuna Buhoci-Bacău, la marginea satului. Într-o casă părăsită, pe un pat improvizat din paie, a petrecut părintele Ajunul Crăciunului din 1960. A fost o noapte de priveghere cu lacrimi. În această căsuţă s-a nevoit timp de cinci ani, câştigându-şi existenţa din meseria de cojocar şi fiind mereu cercetat de măicuţele de la fostul schit, acum muncitoare la fabrica de postav din oraşul Buhuşi. Numai după plecarea sa de acolo, în 1965, oamenii locului au aflat că paznicul şi cojocarul era, de fapt, preot şi călugăr. Din nou la mănăstire Deşi Decretul 410 nu fusese abrogat, dorul de mănăstire l-a făcut să uite de primejdii şi riscuri. Celelalte vetre monahale fiind desfiinţate, a primit numirea de preot slujitor şi duhovnic la Mănăstirea Suceviţa, unde a stat mai mult de 10 ani. Vestea s-a răspândit repede. Părintele spovedea maicile din obşte, dar şi sute de credincioşi veniţi de te miri unde să cunoască simplitatea şi smerenia duhovnicului care "dojenea cu blândeţea unui tată". Măicuţele pe care le formase la Mănăstirea Măgura şi Schitul "Înălţarea Domnului" l-au urmat şi aici. Ele nu puteau fi primite însă oficial în obştea Suceviţei, din cauza vârstei prea tinere, şi locuiau într-o casă ce servea drept capelă mortuară a cimitirului din sat. Un loc "sărac" pentru mănăstire Reumatismul sever, pe care îl dobândise încă de la 28 de ani, i-a fost agravat de clima foarte umedă din zona Bucovinei. Din acest motiv, precum şi din dorinţa de a găsi un aşezământ unde să-şi adăpostească micuţa obşte, a trimis-o pe maica Mihaela Tamaş, fosta stareţă de la "Înălţarea Domnului", să caute un loc potrivit în zona de sud a ţării. La plecare i-a spus: "Vom merge într-un loc sărac, unde nimeni nu vrea să stea!" După mai multe căutări, maica a ajuns la una dintre mănăstirile aproape părăsite din judeţul Olt: Mănăstirea Clocociov. Când viitoarea stareţă, monahia Mihaela, a călcat pentru prima dată printre ruinele fostei ctitorii voievodale, înconjurată de mlaştinile pline cu broaşte şi şerpi, şi-a amintit spusele părintelui la plecare. Era, într-adevăr, un loc sărac, unde nimeni nu voia să stea. A ridicat Clocociovul din ruine La 24 mai 1976 avea să înceapă un drum lung şi anevoios, căci în lunca Oltului, un preot şi câteva maici aveau să ridice din ruine o mănăstire şi, mai ales, să revigoreze sute şi mii de suflete. Biserica era în paragină, la fel şi clădirile mănăstirii; abia s-au găsit două-trei camere locuibile. Nu exista un drum de acces spre oraş, iar forţa de muncă era puţină. Greul abia acum începea. Dar Dumnezeu, care iubeşte făptura mâinilor Sale şi caută la inima curată, le-a rânduit noilor veniţi mână de lucru, materiale de construcţii, sumele de bani necesare, şi aşa s-a ridicat din ruine minunăţia pe care o vedem astăzi. Despre primele momente ale sosirii sale la Clocociov, părintele spunea în 1999: "Mi-a plăcut să rămân aici, văzând o viaţă liniştită, izolată de lume; deşi aproape de oraş şi de sat, ele nu se puteau apropia de noi, din cauza văii în care era. Văzând că mănăstirea este săracă, m-am gândit că este mai bine aşa, căci, cu ajutorul lui Dumnezeu, o s-o facem şi bogată." Ultima filă a vieţii După ce a pus totul în rânduială aici, la Clocociov, după ce a salvat mii de suflete deznădăjduite, părintele este "biruit" de dorul de a pleca la Maica Preacurată, care l-a ocrotit şi l-a călăuzit toată viaţa. Diagnosticele puse de medici în ultimii zece ani erau descurajatoare: ficatul îi era foarte bolnav. Cu toate acestea, părintele nu se plângea niciodată de ceva. În 28 octombrie 2001 a împlinit 80 de ani. Bucurie mare pentru cei care îl iubeau; însă avea să dureze puţin. Se consumau ultimele faze a bolii şi cele din urmă luni din viaţa duhovnicului de la Clocociov. A trecut postul Naşterii Domnului, la fel şi cel al Sfintelor Paşti. Închinătorii veniţi pentru spovedanie erau din ce în ce mai mulţi. Timpul pentru odihnă era aproape inexistent. Dragostea sa mare pentru cei pe care urma să-i lase "orfani" nu l-a lăsat să se menajeze pe sine. 25 martie: praznicul Bunei Vestiri, ultima Sfântă Liturghie de rămas-bun, cu popor numeros, pe care a oficiat-o părintele. Au urmat zile de suferinţă şi dureri. Nici după intervenţia chirurgicală, în care mulţi îşi puseseră nădejdea, lucrurile nu s-au schimbat în bine. Dar părintele şi-a purtat cu răbdare crucea până la sfârşit, fiind chemat de Dumnezeu în noaptea de 11 spre 12 aprilie 2002. "Un adevărat chip al blândeţii" Despre nevoinţele sale, atât cele din tinereţe, cât şi cele de la vârsta înaintată, părintele nu vorbea niciodată. Dar cei care l-au cunoscut încă de la începuturile vieţii monahale, care au trecut pe la scaunul de spovedanie sau l-au văzut slujind, şi-l amintesc pe duhovnicul şi omul în faţa căruia puteai plânge fără să te simţi umilit, te puteai destăinui sincer fără teamă de urmări, îţi puteai vindeca sufletul rănit de păcat. Înalt Preasfinţitul Irineu Popa, pe atunci episcop al Slatinei, mărturisea în cuvântul rostit la Parastasul din 18 mai 2002: "Avea o delicateţe proverbială; de multe ori ne vorbea şi parcă nici nu aveam urechi să înţelegem ceea ce ne spunea; dar cuvintele sale ieşeau din suflet, ieşeau din viaţa lui numai cu Dumnezeu, închinată îndeosebi Tainei Spovedaniei, această taină atât de importantă pentru viaţa noastră. Scotea din sufletul nostru toţi mărăcinii, cu o răbdare îngerească, prin întrebări care, deseori, ne trezeau la realitate". Pentru maica stareţă Iulia Băgăceanu, amintirea părintelui este vie: "L-am avut duhovnic pe preacuviosul părinte Visarion 48 de ani. În îndemnurile sale spre cele duhovniceşti ne spunea: Preţuiţi timpul! Dumnezeu ne va cere socoteală de timpul pe care ni l-a dat, cum l-am petrecut. Dumnezeu este prezent în tot locul; ne vede, ne aude! Nu pierdeţi vremea, citiţi, rugaţi-vă! Avea atâta răbdare şi blândeţe la scaunul de spovedanie! Uşura sufletul." Despre duhovnicul care i-a luminat adolescenţa, părintele conf. univ. dr. Picu Ocoleanu de la Faacultetea de Teologie din Craiova povesteşte: "L-am cunoscut pe părintele Visarion de la Clocociov pe când eram elev în clasa a X-a, la unul dintre liceele Slatinei. Era vară, iar părintele sta sub un baldachin şi spovedea în afara zidurilor, acolo unde se află casele cele noi ale mănăstirii. M-a impresionat numărul uriaş de pelerini, cu toţii veniţi să-şi mărturisească păcatele la acest om. Erau zeci de persoane venite din toate colţurile ţării: din Tulcea, din Făgăraş, din Arad, din Vaslui. M-am simţit atunci ruşinat: toţi aceşti oameni băteau ţara să vină la părintele, iar eu, păcătosul şi trândavul, învăţăcel într-o şcoală, la doi kilometri de zidurile mănăstirii, nu mă sinchisisem niciodată să vin măcar să-l văd. În ziua aceea, am luat hotărârea să mă spovedesc la părintele Visarion". Aceştia şi mulţi alţii nu-l vor uita niciodată pe duhovnicul simplu şi blând de la Clocociov, care a strâns în pieptul său şi a alinat suferinţele credincioşilor de pretutindeni. Şi astăzi, la mormântul din curtea mănăstirii, se mai adună fiii duhovniceşti, ca odinioară la scaunul de spovedanie. Lespedea mormântului primeşte lacrimile, nedumeririle şi întrebările tuturor. Desigur, duhovnicul care "dojenea cu blândeţea unui tată" îi veghează din Ceruri.