Duhovnicul și ucenicul

Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, Ediția a VI-a, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2011, pp. 422-423

„Pe când Cuviosul Irinarh (Rosetti) era bolnav, s-a apropiat ucenicul de el și l-a întrebat, plângând:

– Cinstite părinte, dacă te vei duce din viața aceasta, ce să fac eu? Nu voi putea ședea singur fără de sfinția ta în pustia aceasta.

(...) – Fiule, eu te sfătuiesc să nu lași acest Sfânt Munte, că Însuși Hristos l-a sfințit, arătându-Și din parte puterea și lumina dumnezeirii Sale. Să nu socotești că noi am venit aici de voia noastră, ci El ne-a trimis și pe mine, și pe tine, că așa a binevoit ca, prin noi, străinii și săracii, să-Și arate dumnezeiasca Sa putere, să zidească sfânta Sa biserică și mănăstire pe Tabor și să le aducă la starea lor cea dintâi.

– Cinstite părinte, eu nu am darul sfinției tale. Sfinția ta ai avut dar de la Dumnezeu, că te iubeau și te respectau creștinii, iar arabii se înfricoșau și se temeau să-ți facă rău, văzând minunile pe care le făcea Dumnezeu prin sfinția ta.

– Fiule, minunile le-a făcut Dumnezeu nu pentru mine, că eu sunt om păcătos, ci pentru acest loc sfânt al Său.”

(Cuvinte ale sfinţilor români, pr. Narcis Stupcanu)