Dumnezeu Semănătorul

Data: 18 Octombrie 2010

Parabola semănătorului, consemnată de sinoptici, se numără printre primele parabole rostite de Mântuitorul. Sfinţii Evanghelişti au consemnat parabola fiecare în stilul său caracteristic, în maniera sa proprie.

† Calinic Botoşăneanul Iisus se afla în casa Sa din Capernaum (Matei 13, 3-9 şi 18-23), nu departe de ţărmul Mării Galileii. Pe ţărm, mulţime multă aştepta cuvântul de învăţătură. Iisus s-a dus atunci şi, ca să se poată face auzit şi văzut, a urcat într-o corăbioară din care le-a vorbit mulţimilor despre împărăţia cerurilor. Şi pentru a le accesibiliza înţelesul tainei în discuţie, El le-a rostit ad-hoc mai multe parabole: a semănătorului, a neghinei, a grăuntelui de muştar, a aluatului, a comorii ascunse, a mărgăritarului şi a mrejei. Sfântul Evanghelist Marcu (4, 13-20) reţine, în acelaşi context, doar trei dintre ele: a semănătorului, a spicului de grâu şi a grăuntelui de muştar. Sfântul Evanghelist Luca redă doar parabola semănătorului (8, 5-15). De ce vorbea Iisus în parabole Interesantă este însă maniera de prezentare a parabolei semănătorului în interpretarea lucanică. El spune că, după ce Mântuitorul a fost uns cu mir de femeia păcătoasă în casa fariseului (Luca 7, 44-47), a făcut un excurs prin cetăţi şi prin sate, propovăduind şi binevestind împărăţia lui Dumnezeu, însoţit fiind de cei doisprezece şi chiar de unele femei care au fost vindecate de Iisus, printre care: Maria, numită Magdalena, din care scosese şapte demoni, Ioana, femeia lui Huza, care era unul dintre iconomii lui Irod, Suzana şi multe altele care slujeau lui Hristos din avutul lor (Luca 8, 1-3). Şi adunându-se mulţime multă de prin toate cetăţile, pârgă a noului popor a lui Dumnezeu, Iisus le-a ţinut o cuvântare ţesută din parabole, mai ales că printre ei nu se aflau numai oameni de rând, am spune noi, oameni de bun- simţ, ci şi mulţi cărturari şi farisei. În acest context, El a preferat să le descopere taina împărăţiei lui Dumnezeu prin parabole, vorbire specifică orientalilor, pentru ca, "văzând, să nu vadă, şi, auzind, să nu înţeleagă" (Luca 8, 10). Iisus folosea adesea acest mod de a vorbi pentru că cei care se împotriveau învăţăturii Lui nu erau vrednici să înţeleagă tainele împărăţiei lui Dumnezeu. Aşa că beneficiari ai acestei revelaţii au fost "numai Apostolii" (Luca 8, 10), pe care Mântuitorul Însuşi îi fericeşte, zicând: "Fericiţi sunt ochii voştri, fiindcă văd, şi urechile voastre, fiindcă aud. Căci adevărat grăiesc vouă, că mulţi prooroci şi drepţi au dorit să vadă cele ce priviţi voi, şi n-au văzut, şi să audă cele ce auziţi voi, şi n-au auzit" (Matei 13, 16-17). Această fericire este împlinirea profeţiei lui Maleahi, care zice: "Şi vă vor ferici pe voi toate neamurile, pentru că voi v-aţi făcut ţarini dorite" (Maleahi 3, 12). Cunoaşterea pe care Iisus le-o mijlocea celor simpli trebuie văzută ca o recompensă a osârdiei şi sârguinţei lor de a-L asculta şi urma pe Hristos (Luca 11, 9). Spre deosebire de ei, ceilalţi, spune Mântuitorul, "cu auzul aud şi nu înţeleg şi cu ochii văd şi nu pricep" (Matei 13, 14). Afirmaţia Sa este axată pe o profeţie vechi-testamentară, care zice: "Cu urechile veţi auzi, dar nu veţi înţelege, şi cu ochii vă veţi uita, dar nu veţi vedea. Căci inima acestui popor s-a învârtoşat şi cu urechile aude greu şi ochii lui s-au închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi să audă cu urechile şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă şi eu să-i tămăduiesc pe ei" (Isaia 6, 9; Ieremia 5, 21; Iezechiel 12, 2). De remarcat este faptul că orice înţelegere a celor sfinte este darul lui Dumnezeu. Risipa oamenilor de cele spirituale Parabola semănătorului nu vrea să evidenţieze stângăcia cu care semănătorul şi-a aruncat sămânţa: "una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o; alta a căzut pe piatră şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală; alta a căzut între spini şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o; iar alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit" (Luca 8, 5-9), ci atrage atenţia asupra infertilităţii solului în care au căzut trei pătrimi din sămânţa aruncată. Primele trei au mers până la o vreme, una murind înaintea celorlalte; doar cea aruncată în pământ bun a fost roditoare. Exegeţii vin cu detalii. Ei spun că semănătorul adus în discuţia parabolei este Însuşi Hristos, iar sămânţa aruncată este cuvântul lui Dumnezeu, care "conţine făgăduinţa vieţii de acum şi a celei viitoare" (I Timotei 4, 8). Cunoaşterea lui Dumnezeu şi a învăţăturii Sale, a Sfintei Evanghelii, trebuie să rodească rodul minunat al virtuţilor, al dragostei şi al sfinţeniei în viaţa oamenilor. Pământul în care s-a semănat este sufletul omului. Rodnicia acestui suflet este diferită, întocmai celor patru feluri de pământuri din parabolă. De multe ori pot apărea însă şi surprize. Dacă locul pietros distruge rădăcina plantei, spinii distrug rodul acesteia. Seminţele căzute între spini sunt asemenea celor care, "deşi gustă din cuvântul lui Dumnezeu" (Evrei 1, 5), îl înăbuşă cu grijile vieţii, expresie a tuturor păcatelor. La ei se referă şi profetul: "Urechile lor le-au îngroşat ca să nu audă legea Mea, nici cuvintele pe care le-a trimis Domnul Atotştiutorul" (Zaharia 7, 11). De aceea, Sfântul Apostol Pavel spune că, "dacă o ţarină rodeşte spini şi ciulini, focul o arde" (Evrei 6, 8). Sigur, spusele apostolului erau ca o continuare a strigătului proorocului: "Araţi-vă ogoare noi şi nu mai semănaţi printre spini" (Ieremia 4, 3). Hristos arată câtă risipă fac oamenii de cele spirituale, preocupându-se de cele lumeşti; trei părţi din sămânţa aruncată s-au irosit şi numai a patra parte a căzut în pământ bun, rodind de o sută de ori mai mult, de şaizeci de ori şi de treizeci de ori (Matei 13, 8), încât ne încredinţează că a rodit şi pentru pământul sterp şi neroditor. De remarcat este faptul că, Mântuitorul, prin cuvintele Sale, a semănat Cuvântul lui Dumnezeu şi în sufletul celui trândav, nesimţitor şi ignorant, asemenea drumului bătătorit, şi în sufletul celui nestatornic şi nerâvnitor, asemenea pământului pietros, şi chiar în sufletul celui bine intenţionat iniţial, dar robit de grijile vieţii, asemenea pământului cu spini. Ogorul Bisericii Diferenţa între oameni o face strădania lor. Chiar şi pentru cei care se străduiesc este o gradare a reuşitei. Fiecare va primi pe măsura dăruirii sale: pustnicul va primi o sută; monahul şaizeci, iar cel care a ales nunta cinstită treizeci, spune Sfântul Teofilact al Bulgariei. Dumnezeu Se bucură pentru fiecare în parte: şi pentru cel care aduce rod o sută şi pentru cel cu şaizeci şi pentru cel cu treizeci. Îi primeşte pe cei de pe urmă întocmai ca pe cei dintâi. De aceea, Dumnezeu le spune celor care au urechi de auzit şi care vor să şi audă că e dispus să-i primească şi pe cei trândavi şi pe cei împietriţi şi pe cei învolburaţi de grijile lumii. Singura condiţie este aceea ca ei să accepte oferta. Mărturie stau "oamenii eliberaţi de păcate, robi lui Dumnezeu, având rodul lor în sfinţenie, iar sfârşitul lor viaţă veşnică" (Romani 6, 22). Acum, să nu se creadă că semănatul s-a încheiat, ci el este în curs de desfăşurare şi, sigur, el va dura până la sfârşitul veacurilor. Şi aceasta pentru că, Mântuitorul Iisus Hristos, după Înălţarea Sa la cer, nu a neglijat ogorul Bisericii Sale, ci l-a încredinţat Apostolilor, ierarhilor, preoţilor, secundaţi de apologeţi şi învăţători. Aceasta este partea cea bună a pământului roditor. Ei sunt cei care au primit mandatul ca să vestească Evanghelia la toată zidirea, "aflată într-o acerbă foame după cuvântul lui Dumnezeu" (Amos 8, 11), învăţându-i să păzească şi să împlinească toată legea Evangheliei (Matei 28, 20; Marcu 16, 15). Ei sunt cei care au propovăduit şi încă propovăduiesc în numele lui Hristos neamurilor, "ca şi cum Însuşi Hristos le-ar vorbi prin ei" (II Corinteni 5, 20). Creştinii adevăraţi - spune Sfântul Apostol Petru - sunt "născuţi a doua oară, nu din sămânţă stricăcioasă, ci din nestricăciune, prin cuvântul lui Dumnezeu, care rămâne în veac" (I Petru 1, 23). Despre cuvântul lui Dumnezeu, profetul Iezechiel spune că "are puterea de a învia chiar şi pe cei morţi" (37, 1-10). Fie ca sămânţa Cuvântului lui Dumnezeu să rodească în noi roadele bunătăţii, ale dreptăţii şi ale dragostei prin care să putem dobândi împărăţia lui Dumnezeu. (*Intertitlurile aparţin redacţiei)