Durerea noastră cea de toate zilele

Fiecare durere emoţională trăită lasă o urmă, care continuă apoi să trăiască în noi. Aceasta se leagă de durerea deja existentă, cea din trecut şi de raţiunea şi corpul nostru, ca o amprentă vie, pentru că este o formă de energie. Ea face parte din ceea ce psihologii au numit a fi corpul-durere emoţional. Acesta poate fi latent sau activ. Unii oameni îşi trăiesc viaţa aproape numai prin acest corp-durere, în timp ce alţii îl activează doar în anumite situaţii, ca abandonul, pierderi dureroase, răni fizice sau emoţionale.

Activarea lui poate fi făcută de orice tip de eveniment, cu atât mai mult cu cât evenimentul declanşator rezonează cu un tipar al durerii din trecut. Uneori chiar un gând, o imagine a unui chip văzut pe stradă sau într-un film, o floare, un miros, o melodie sunt suficiente să activeze acest corp-durere. Activarea lui se manifestă prin orice formă de tristeţe, iritare, nerăbdare, până la depresie profundă, dorinţa de a răni sau a ne răni, furie, nevoia de a declanşa un moment critic în relaţia noastră. Durerea nu se poate hrăni decât cu durere Ca orice formă de energie, şi aceasta tinde să se conserve, să supravieţuiască. Supravieţuirea se leagă spectulos de identificare. De identificarea noastră cu acea durere. Noi suntem durerea noastră. Astfel, durerea ajunge să trăiască prin noi, exact ca un parazit pe trunchiul unui copac. Acest parazit se hrăneşte cu orice experienţă care rezonează cu felul său propriu de energie, dar şi cu orice fapt care creează o durere nouă, indiferent de forma ei: ură, boală, dorinţă de distrugere, pierdere etc. Pentru că durerea nu se poate hrăni decât cu durere. Poate aici stă şi o explicaţie pentru care nu putem să schimbăm un rău decât folosind binele. Odată ce acest corp-durere este activ şi preia conducerea, oamenii devin fie victime, fie persecutori. Adică vor să trăiască mai multă durere sau să provoace mai multă suferinţă, sau chiar amândouă. Pentru că, paradoxal, nu este o diferenţă atât de mare între ele. Desigur, acest mod de raportare nu se face conştient, pentru că a dori mai multă durere este o nebunie şi nimeni nu este nebun în mod total conştient şi asumat. Şi totuşi cum este posibil?! Numind greşit ceea ce facem şi ceea ce ne lăsăm să trăim ca răzbunare, dreptate, gest corect, comportament de bun-simţ, logic etc. Şi identificându-ne cu ceea ce trăim: sunt trist, sunt abandonat, sunt pierdut, sunt înşelat, nu sunt iubit etc. Fals. Eu sunt eu. Ce am descris anterior sunt doar stări în mine, provenind uneori din sinele meu autentic sau poate fiind doar rezultatul unor credinţe proprii sau moştenite care îmi formatează mintea şi modul de a mă raporta la viaţă. Dar se pare că acest "parazit" se teme de lumină şi de rugăciune. Nu de orice fel de lumină, ci de cea a conştiinţei. "Iar tot ce este pe faţă, se descoperă prin lumină, căci tot ceea ce este descoperit, lumină este" (Efeseni 5, 13). Durerea trăită atent în faţa lui Dumnezeu e diferită de ceea ce numim noi durere Corpul-durere nu rezistă puterii prezenţei noastre în rugăciune. În momentul în care noi observăm fără să ne identificăm, doar ca martor al trăirilor care se manifestă în noi, identificarea cu durerea nu mai este posibilă. Asta nu face ca tot ceea ce am trăit să nu fi fost atunci real, ci doar ne eliberează de a face corp comun cu durerea, oferind-o spre vindecare lui Dumnezeu. Se pare că iadul este chiar în structurile minţii noastre, de care noi, cel mai adesea şi din nefericire, fugim. Durerea văzută, acceptată şi trăită atent în faţa lui Dumnezeu e diferită de ceea ce numim noi durere. În plus, ceea ce trăim este real, pe când ceea ce ne temem că vom trăi sau ce rememorăm că am trăit este imaginar. Din păcate, când ne doare ceva, mai ales dacă depăşeşte gradul de toleranţă pe care-l avem, nu mai suntem atenţi la durere şi la mesajul ei, ci alunecăm iar în deznădejde, împotrivire, care sunt stări sufleteşti alimentate de imaginar şi de credinţele iraţionale izvorâte din vechile scheme. Şi reluăm ciclul suferinţei de care doream să ne eliberăm. Remediul este atenţia în prezenţa harului, trezvia duhovnicească, adică să ne străduim să rămânem prezenţi în ceea ce simţim şi să oferim asta lui Dumnezeu. Rezultatele sunt spectaculoase şi se măsoară în viaţă şi libertate.