Milostenia, porunca testament din Aşezământul Sfântului Antim Ivireanul

Deschizând filele volumului de Scrieri ale Sfântului Antim Ivireanul, reeditat de Editura Basilica în anul 2016, şi citind cuvântul înainte semnat de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, remarcăm faptul că autorul scrierilor a fost un dascăl înţelept al pocăinţei, profund rugător şi cugetător, erudit interpret al Sfintei Scripturi şi al dogmelor creştine, pictor şi tipograf. Pe lângă acestea, Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul se dovedeşte a fi şi un bun chivernisitor al averilor şi al lucrărilor bisericeşti. Hrisovul arhieresc şi Aşezământul Mănăstirii Tuturor Sfinţilor formează primul regulament de viaţă monahală alcătuit pe teritoriul românesc şi reprezintă o mărturie scrisă a grijii lui permanente pentru luminarea atât a monahilor, cât şi a credincioşilor mireni prin cult şi cultură. Viaţa liturgică bine orânduită, activitatea duhovnicească şi administrativă, tipografică şi filantropică a mănăstirii ctitorite de el, toate acestea ni-l arată ca pe un adevărat păstor şi conducător de oameni spre mântuire.

În Hrisovul arhieresc, Sfântul Antim aminteşte mai întâi felul în care a ctitorit Mănăstirea Tuturor Sfinţilor, şi anume din tipăritul cărţilor şi din milosteniile îndurătorilor creştini, dar menţionează că a alcătuit 32 de capete sau capitole în scris, prin care averea mănăstirii să fie chivernisită precum se vede în condicul cel iscălit al bisericii, iar în hrisov aminteşte doar câteva fapte de milostenie.

Învăţăturile Sfântului Antim pentru Aşezământul Mănăstirii Tuturor Sfinţilor sunt cuprinse în 32 de capete ce gravitează în jurul faptelor de milostenie trupeşti şi sufleteşti, arătând prin aceste capete rânduiala milosteniei ce trebuie respectată pe parcur­sul unui an de zile pentru cei săraci, din veniturile mănăstirii. Dispoziţiile testamentare cuprinse în conţinutul celor 32 de capete se referă la obligaţiile pe care le vor avea cei care vor ­chivernisi mănăstirea după moar­tea Sfântului Antim. Această dorinţă testamentară îl descoperă pe ierarh în postura unui administrator cu vederi largi, cu viziune pe termen lung, cu un proiect amplu de dezvoltare spirituală.

Înainte de cele 32 de capete, Sfântul Antim compune o introducere prin care spune că „nici un lucru nu iaste atâta de priimit înaintea lui Dumnezeu ca facerile de bine ce să fac la săraci şi la sfintele biserici”, aducând argumente scripturistice din Noul Testament despre milostenie. Cei care doresc să fie moştenitori ai Împărăţiei lui Dumnezeu - spunea Sfântul Antim - trebuie să facă faceri de bine în această lume.
Să miluiască pe săraci, să sature pe cei flămânzi, să adape pe cei însetaţi, să îmbrace pe cei goi, să mângâie pe cei străini şi să îi caute (cerceteze) pe cei bolnavi şi închişi, întărind acest cuvânt prin sfatul Sfântului Apostol Pavel, care zicea că facerea de bine şi întrajutorarea să nu le daţi uitării; căci astfel de jertfe sunt bine plăcute lui Dumnezeu (Evrei 13, 16).

Egumenul să fie ajutat de cinci epitropi

Arătând o grijă foarte amănunţită asupra felului cum vor fi drămuiţi banii mănăstirii, Sfântul Antim lasă rânduiala ca egumenul care va fi la conducere pentru o perioadă de timp în ctitoria ierarhului să fie ajutat de cinci epitropi care să îl cerceteze de două ori pe an, la Sfântul Gheorghe şi la Sfântul Dimitrie, pentru a vedea veniturile şi cheltuielile, sporul sau paguba averii mănăstirii. Cei cinci epitropi aveau datoria să se asigure ca egumenul din veniturile mănăstirii să facă necontenit milă.

Sfântul Antim oferă clerului mirenesc binecuvântarea de a sluji în noul lăcaş al mănăstirii, ca o răscumpărare morală faţă de preoţii care au slujit în fosta biserică de lemn, pe locul căreia a fost construită Mănăstirea Tuturor Sfinţilor, devenind astfel atent şi la fapta milei sufleteşti, mângâind pe cei întristaţi sau pe cei cărora le-a produs vreo nedreptate. Cei doi preoţi rânduiţi erau răsplătiţi în fiecare an cu câte 20 de taleri şi câte 6 kg de pâine pentru mâncare.

Fiind un adevărat păstor al turmei încredinţate, cu toate că era străin de neamul de care a fost ataşat, dar adoptat, a fost atent şi în privinţa ajutorului faţă de şcolarizarea copiilor săraci. Copiii erau ajutaţi cu bani, cu îmbrăcăminte, iar miluirea lor se făcea doar patru ani, până învăţau slavona şi româna, după care cei trei erau înlocuiţi de alţi trei copii săraci. Dintre copiii care doreau să rămână în mănăstire pentru a deveni călugări, ierarhul îndemna ca aceştia să fie primiţi. Egumenul era dator ca acelor trei tineri să le dea o adeverinţă de şedere în mănăstire, cu care aveau posibilitatea să se întoarcă atunci când se hotărau să se căsătorească şi să primească un ajutor bănesc. Sfântul Antim se arată foarte minuţios în a face milostenie cu copiii care erau susţinuţi de mănăstire, îndemnând ca tinerii să fie ajutaţi în diferite moduri şi după ce vor deveni maturi, până când nu vor mai avea nevoie. Responsabilitatea şcolarizării primare a copiilor o aveau cei doi preoţi de mir rânduiţi să ajute la slujbele mănăstirii şi la nevoile credincioşilor din proximitatea aşezământului monahal, fiind răsplătiţi cu bani pentru osteneala lor.

În capitolul 7, Sfântul Antim fiind un slujitor al tuturor se îngrijeşte pentru stârpirea unui obicei urât din cetate prin care unii morţi săraci erau plimbaţi de cunoscuţi pe uliţe pentru a cere milă oamenilor spre a fi îngropaţi. Oamenii săraci nu erau îngropaţi de nimeni şi nu li se făceau pomenirile cuvenite. Pentru îngroparea celor morţi, ierarhul a rânduit să se cheltuiască 300 de bani. Din 200 de bani să fie cumpărate lumânări, pânză şi cele trebuincioase pentru înmormântare, iar 100 de bani să fie daţi preotului care îl va îngropa pe sărac şi îi va face Liturghiile şi Parastasele la 3 zile, la 9 zile şi la 40 de zile. Prin această rânduială, Sfântul Antim învăţa egumenul să săvârşească o altă faptă a milosteniei trupeşti, îngropând pe cei adormiţi care nu aveau familie.

În Joia Mare, ctitorul aşezământului rânduise să se ofere îmbrăcăminte săracilor şi să fie ajutate fetele sărace

Pentru mila celor închişi şi a săracilor, sfântul a rânduit ca în cele 52 de sâmbete şi duminici dintr-un an să se dea 20 de bani în fiecare sâmbătă celor din puşcărie, iar duminica 13 bani săracilor, iar săracii să nu fie aceiaşi, ci unii într-o duminică şi alţii într-alta. Cunoscând capacitatea anumitor persoane de a exploata mila şi generozitatea preoţilor (...), Sfântul Antim nu dorea ca oamenii lacomi sau speculanţii să se aboneze în mod abuziv la mila şi dărnicia mănăstirii. Sfântul Antim iubea şi dorea să facă binele, dar refuza cu vigilenţă să fie păcălit. Toţi săracii trebuiau notaţi într-o foiţă, iar numărul lor era fixat la 13 persoane. Toată suma cheltuită într-un an se ridica la 12 taleri şi 16 bani, după calculul făcut de ierarh.

În Joia Mare, ctitorul aşezământului monahal a rânduit să se dea la săraci îmbrăcăminte, iar la trei fete sărace o rochie şi o pereche de cizme.

În a doua zi după Sfântul ­Dimitrie, Sfântul Ierarh Antim, ca un nou Sfânt Nicolae, îndemna egumenul să miluiască o fată săracă, care dorea să se mărite, dar care să nu fie aceeaşi cu fetele care erau ajutate în Joia Mare, iar dacă mai multe fete sărace cereau ajutor pentru măritat, egumenul avea datoria să tragă la sorţi numele uneia dintre fete şi pe aceea să o ajute. Tot o fată săracă trebuia îmbrăcată în ziua de 5 februarie la pomenirea Sfintei Muceniţe Agata, cu ie, cu rochie, cu cizme, cu brâu şi să primească şi 30 de bani. Iar în ziua de 17 martie, la pomenirea Sfântului Alexie, egumenul trebuia să îmbrace un sărac cu cămaşă, cu izmene, cu dulamă, cu nădragi, cu cizme, cu işlic şi cu brâu şi să i se dea şi 30 de bani.

Egumenul avea datoria să se îngrijească şi pentru primirea a trei străini pe an în mănăstire, care aveau dreptul să locuiască trei zile, iar după aceste zile li se oferea un ajutor de 30 de bani sau, cum am spune astăzi, un ban de drum.

Aşezământul Sfântului Ierarh Antim Ivireanul, Mitropolitul Ungrovlahiei, cerea egumenului mănăstirii să facă binele fără discriminare sau considerente de etnie

Sfântul Antim a rânduit ca în prima săptămână din luna noiembrie, începând cu ziua de luni până vineri să se facă Liturghii cu cereri speciale şi să fie miluiţi săracii în fiecare zi cu câte 40 de bani. Pomenirea de luni se ­referea la dascălii şi învăţătorii Sfântului Antim; marţi pentru ­duhovnicii sfântului; miercuri ­pentru cunoscuţi, prieteni şi făcători de bine; joi pentru toţi slujitorii sfântului atât mireni, cât şi călugări; vineri pentru toţi cei amărâţi, necăjiţi şi năpăstuiţi şi care au fost grăiţi de rău de ierarh.

Sfântul ierarh, revărsând din preaplinul bogăţiei duhovniceşti şi fiind un ierarh veghetor şi nevrând a nedreptăţi pe cei care slujesc mănăstirea ctitorită de el, rânduieşte ca aceia care vor pleca din mănăstire şi care au ajutat să nu li se oprească plata, iar atunci când vor pleca să li se adauge simbriei cuvenite 1 taler în plus şi 3 pite (pâini), iar dacă dintre slujitori vor muri, să se îngrijească mănăstirea să îi îngroape şi să le facă pomenile rânduite.

Sfântul Antim rânduieşte ca pentru cei care vor dărui mănăstirii moşii sau alte bunuri să li se facă Parastase în fiecare sâmbătă, arătând prin această faptă a milosteniei sufleteşti rugăciunea pentru aproapele.

Slujitorilor care se vor ocupa de buna funcţionare a tipografiilor, Sfântul Antim le rânduieşte o simbrie în bani, dar şi câteva cărţi cu titlul de milostenie, ca o mângâiere, cunoscând dragostea celor din această breaslă faţă de tipărituri, dar mai ales din experienţa proprie de tipograf.

O altă faptă a milosteniei sufleteşti la Sfântul Antim este şi mângâierea şi cercetarea celor bolnavi şi a celor întristaţi, fiind incluşi şi ţiganii şi ţigăncile cu copiii lor şi mai ales a acelora care erau botezaţi şi erau creştini. Egumenul era sfătuit să trimită preoţi la patul celor bolnavi pentru a fi spovediţi, împărtăşiţi şi pentru a li se face Sfânta Taină a Maslului.

Spre finalul învăţăturilor şi rânduielilor pentru milostenia celor lipsiţi, Sfântul Antim recomanda egumenului care va conduce mănăstirea ca, atunci când mănăstirea va avea mai multe câştiguri, să dubleze milosteniile la cei săraci.

Toată rânduiala milosteniei lăsată de Sfântul Antim pentru Aşezământul Mănăstirii Tuturor Sfinţilor trebuia împlinită de egumenul care va fi după vremi, iar ca aceasta să nu fie lăsată la o parte, Sfântul Antim apela la fapta milosteniei sufleteşti de a-l învăţa pe cel neştiutor, cerând egumenului mănăstirii să citească în cele patru posturi de peste an cele 32 de capete testamentare pentru chivernisirea averii mănăstirii, dar mai ales pentru împlinirea milosteniilor.

Desigur, de-a lungul timpului, mănăstirea a suferit şi scăderi din partea oamenilor, dar şi a vremurilor, neputându-se ţine întocmai rânduiala milosteniei lăsate de ctitorul aşezământului monahal, însă milostenia a fost principala faptă bună pe care fiecare egumen în parte s-a străduit să o respecte şi să o înmulţească după putere şi pricepere şi astfel să îndeplinească dorinţa principală a Sfântului Ierarh Antim. Faptele milosteniei poruncite de ctitorul sfântului aşezământ vizau ajutorarea într-un mod concret a celor săraci şi oropsiţi de soartă, dar tindem să credem că Sfântul Antim, dar şi egumenii care au urmat la conducerea mănăstirii nu s-au îngrijit doar de acest aspect al ajutorului concret, dar discret, ci au adăugat la ajutorul vizibil şi palpabil şi nenumărate fapte ale milosteniei sufleteşti: îndreptând pe cei care greşeau, învăţând pe cei neştiutori, dând sfaturi celor care erau în îndoială, rugându-se pentru aproapele, mângâind pe cei întristaţi, suferind cu răbdare asuprirea şi întărind şi pe alţii să rabde când sunt asupriţi, dar şi iertând celor care le greşeau.

Milostenia din zilele noastre

În prezent, stareţul mănăstirii veghează dimpreună cu părinţii din obştea mănăstirii la respectarea faptelor de milostenie lăsate de ctitorul mănăstirii astfel:

- se oferă pentru şapte studenţi teologi cazare şi masă şi o bursă în bani (ce este denumită „bursa Sfântului Antim”, utilă pentru perioada studiilor universitare), tinerii teologi participând, ajutând, învăţând şi aprofundând rânduiala slujbelor din mănăstire cu particularităţile ce diferă de rânduiala din parohii;

- în fiecare zi din săptămână se împart peste 30 de pachete cu mâncare gătită în mănăstire, iar sâmbăta peste 100 de pachete pentru cei nevoiaşi care solicită acest ajutor, nefiind lăsat nimeni nemiluit, suplimentându-se după caz şi la nevoie;

- se împart ajutoare în bani şi alimente neperisabile unor oameni aflaţi în lipsuri care solicită ajutor la mănăstire;

- se împart alimente neperisabile unor mănăstiri şi schituri mai izolate şi sărace;

- se oferă ajutor în bani trimis oamenilor care solicită acest lucru prin corespondenţă scrisă;

- se oferă ajutor în bani pentru câţiva oameni din închisoare sau care s-au eliberat;

- se înmormântează pe cheltuiala mănăstirii oameni săraci şi se face pomenirea lor pe cheltuiala mănăstirii;

- se primesc şi cazează străini şi pelerini când spaţiul dispune acest lucru;

- se ajută cu bani, alimente şi haine familii cu mulţi copii şi cu posibilităţi financiare ­reduse;

- se ajută preoţi mireni care slujesc la mănăstire;

- se donează haine şi alimente unor centre de îngrijire a ­bătrânilor şi a copiilor.