„Ca să înveţi ceva din trecut trebuie mai întâi să vrei să o faci”

Chiar şi după 82 de ani, analizarea evenimentelor premergătoare zilei de 23 august 1944 este un proces dificil pentru că imediat după producerea lor au apărut versiuni diferite de prezentare a acestora. Dincolo de abordările ideologizate, însă, documentele cunoscute azi arată, între altele, rolul regelui Mihai şi al acţiunii militare care a avut girul său, în calitate de comandant al oştirii, subliniază istoricul Dorin Matei, acţiune asumată cu mult curaj şi încununată de succes. Astfel, Bucureştiul şi sudul ţării au fost eliberate de germani de către forţele române. După o săptămână, când sovieticii au intrat în Capitală, aceştia au găsit un guvern format, care îşi asumase conducerea ţării, ceea ce le-a îngreunat punerea în aplicare a planurilor gândite pentru România, după cum derulează firul evenimentelor istoricul.

 Care sunt semnificaţiile reale ale actului de la 23 august 1944 în istoria poporului român?

Ca să putem desprinde adevărata semnificaţie a celor întâmplate la 23 august 1944 ar trebui mai întâi să cădem de acord asupra succesiunii de evenimente. Ceea ce se dovedeşte dificil chiar şi după 82 de ani. Imediat după evenimente au apărut versiuni diferite, promovate în presa vremii de reprezentanţii celor patru partide implicate în pregătirea zilei de 23 august: Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Naţional Liberal, Partidul Comunist şi Partidul Social-Democrat. După 1948 s-a impus oficial versiunea promovată de comunişti, care a cunoscut şi ea evoluţii. Din 1990 s-au creat două tabere. Una care susţinea rolul important jucat de regele Mihai şi impactul pozitiv al actului de la 23 august. Cealaltă condamna acţiunea regelui, pe motiv că Ion Antonescu, care ducea, în paralel cu opoziţia, negocieri pentru ieşirea din război, ar fi obţinut condiţii mai favorabile din partea Moscovei, iar lovitura de stat a grăbit instalarea comunismului în România.

Cum s-au derulat evenimentele care au marcat ieşirea României din alianţa cu Germania nazistă şi care au fost consecinţele?

Făcând abstracţie de abordările ideologizate, ceea ce putem spune în baza documentelor cunoscute azi este că acțiunea a fost pregătită de forţele interne, sub o tutelă discretă britanică. Este greu de cuan­tificat exact implicarea britanicilor, sunt foarte discreţi în astfel de situaţii. Principalul reprezentant al comuniştilor la tratativele privind organizarea actului de la 23 august, Lucreţiu Pătrăşcanu, era - dacă poate nu el direct - înconjurat de persoane cu certe legături cu serviciile occidentale de informaţii. Imediat după 23 august, americanii au organizat o reţea de rezistenţă, care trebuia să furnizeze informaţii despre intenţiile şi manevrele sovieticilor, în care s-au înregimentat o serie de colaboratori ai lui Pătrăşcanu. Despre legăturile lui Iuliu Maniu cu serviciile britanice nu mai există dubii, deşi nu trebuie să cădem în păcatul săvârşit de unii de a vedea în Maniu un agent al britanicilor. Iar Moscova şi comuniştii români aflaţi acolo nu au fost deloc încântaţi de cele săvârşite la 23 august. România nu mai putea fi tratată ca un inamic ocupat, ci devenea o ţară care răsturnase regimul ce o antrenase în războiul contra URSS, apoi şi contra Angliei şi Statelor Unite, şi se alăturase coaliţiei antihitleriste din propria voinţă şi cu o contribuţie importantă la efortul de război. Sigur, din cauza opoziţiei URSS nu ni s-a recunoscut statutul de cobeligeranţă.

Cert este că şi Antonescu şi opoziţia erau conştienţi, după Stalingrad, că Germania lui Hitler nu avea cum să mai câştige războiul. Au purtat în paralel negocieri, opoziţia în primul rând cu anglo-americanii, dar şi cu reprezentanţi ai Moscovei, Antonescu spera să obţină mai mult de la sovietici. Ambele tabere făceau abstracţie de declaraţia de la Casablanca, din ianuarie 1943, privind „capitularea necondiţionată” a Germaniei şi a statelor aliate ei. Şi speranţa opoziţiei de a obţine condiţii mai bune de la anglo-americani şi cea a partizanilor lui Antonescu potrivit căreia acesta ar fi obţinut condiţii mai favorabile de la Moscova erau deşarte.

Marile puteri învingătoare în cel de-Al Doilea Război Mondial nu s-au abătut de la acest principiu. Presupunerea că Ion Antonescu ar fi obţinut condiţii mai bune din partea Moscovei, care i-ar fi fost anunţate printr-o telegramă ce i-a fost ascunsă în ziua de 23 august, pentru că opoziţia controla Serviciul cifru din Ministerul de Externe, nu s-a bazat niciodată pe documente. Ea a primit o negare decisivă recent. Domnul Vasile Buga a publicat un document descoperit de un cercetător rus, care arată ce conţinea respectiva telegramă: acordul Moscovei ca generalul Aldea să meargă la Moscova pentru tratative. Generalul Aldea fusese desemnat să treacă linia frontului în secret de opoziţie, i se pregătise şi delegaţia cu data de 26 august, dar precipitarea evenimentelor a făcut misiunea lui inutilă. Aşadar, nici vorbă de o telegramă către Ion Antonescu, prin care i se ofereau condiţii mai bune decât puteau obţine reprezentanţii opoziţiei în tratativele ce aveau loc la Cairo cu anglo-americanii. În fond, această falsă versiune nu făcea decât să vină în continuarea manipulării cu trădarea României de Occident la Ialta.

Îngăduiţi-mi o paranteză. Dacă este să definim un trădător al României, acesta este Hitler. În august 1939, el a negociat în paralel cu anglo-francezii şi cu sovieticii, cerându-le să îi recunoască drept la sfere de influenţă în Răsăritul Europei. În vreme ce Anglia şi Franţa au refuzat, URSS a acceptat şi aşa s-a încheiat Acordul Ribbentrop-Molotov, care a dus la ocuparea Poloniei de armatele germană şi sovietică, la ocuparea Ţărilor Baltice de sovietici, la răpirea unor teritorii din Finlanda şi România de către URSS. Cum se întâmplă între hoţi, Hitler şi Stalin au ajuns la conflict în iunie 1941. Iar la finalul celui de-Al Doilea Război Mondial, URSS devenise, din stat agresor, alături de Germania nazistă, în 1939, mare putere învingătoare în lupta cu nazismul. Puterile occidentale nu îi mai puteau acum refuza ceea ce Hitler îi recunoscuse în august 1939.

Revenind la cele întâmplate la 23 august, trebuie să recunoaştem rolul regelui Mihai, care şi-a asumat cu mult curaj un mare risc. În cazul în care lovitura eşua, ar fi fost primul care plătea. Acţiunea s-a bucurat de girul său, în calitate de comandant al oştirii. Armata română nu a susţinut în proporţie de 100%, cum s-a vehiculat multă vreme, acţiunea, dar defecţiunile au fost minore şi nu au contat practic. Militarii şi-au urmat comandantul suprem, arătând că nu îl recunosc pe Ion Antonescu drept cap al armatei, în ciuda eforturilor acestuia de a-l ţine pe rege cât mai departe de treburile ţării.

Acţiunea militară a fost încununată de succes, Bucureştiul şi sudul ţării au fost eliberate de germani de forţele române, iar când au intrat în Capitală, după o săptămână, sovieticii au găsit un guvern format, care îşi asumase conducerea ţării. Ceea ce le-a îngreunat punerea în aplicare a planurilor gândite pentru România.

În plus, actul de la 23 august şi alăturarea imediată a armatei române la efortul de război au contat enorm în decizia finală privind soarta teritoriilor transilvănene răpite prin Dictatul de la Viena. Vecinii noştri unguri regretă şi azi că autorităţile ungare de atunci i-au rămas fidele lui Horthy până la sfârşit.

Aceasta ar fi, pe scurt, semnificaţia actului de la 23 august 1944.

Propaganda comunistă a redenumit evenimentul, numindu-l „insurecţia armată din 23 august 1944”, şi l-a transformat în Ziua Naţională a României din 1948 până la prăbuşirea regimului dictatorial. Cum l-au mistificat mai exact comuniştii?

Propaganda comunistă a procedat şi în acest caz aşa cum a acţionat cu întreaga istorie a românilor: l-a confiscat. Aşa cum şirul domnitorilor români se transformase într-un soi de precursori, nu foarte reuşiţi unii, ai geniului conducător al lui Ceauşescu, aşa cum toată istoria noastră anterioară regimului comunist devenise doar un lung şir de lupte pentru libertate socială şi naţională, care a culminat cu victoria socialismului şi instalarea zorilor noi, şi actul de la 23 august a devenit, treptat, doar opera comuniştilor.

De la insurecţia armată din 23 august 1944, denumirea evenimentului s-a modificat treptat până la pompoasa formulă finală: Revoluţia de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă. Cel puţin ultima formulă este de un ridicol greu de explicat. După 23 august luptaserăm alături nu doar de marea ţară a socialismului, care conducea lupta contra imperialismului internaţional, dar şi alături de „imperialistele” puteri occidentale!

Falsificarea a mers până la realizarea unor fotografii şi filme documentare, după evenimente, în care comuniştii apăreau ca singurii care acţionaseră. Devenise faimoasă imaginea cu Emil Bodnăraş pe o motocicletă cu ataş, care conducea lupta unui detaşament de muncitori înarmaţi contra trupelor germane.

Dar cum se întâmplă la noi, din păcate, după 1990 s-a căzut în extrema cealaltă şi s-a negat complet rolul comuniştilor la 23 august. Este imposibil să faci aşa ceva. Au simţit-o şi cei de atunci, care i-au chemat la discuţiile pregătitoare, tocmai pentru că se apropia tăvălugul sovietic. Nu ai cum explica altfel prezenţa lui Lucreţiu Pătrăşcanu printre cei primiţi în audienţă de Mihai I la Palatul Regal, în seara de 22 august, la ora 22:00, aşa cum o dovedeşte registrul de audienţe al Palatului. A atras atenţia asupra unei asemenea exagerări şi istoricul britanic Dennis Deletant. Dar câteodată pasiunile politice întunecă raţiunea.

Dincolo de faptul că, din 2011, ziua de 23 august a fost declarată Ziua Comemorării Victimelor Fascismului şi Comunismului, iar din 2009, în Europa, această dată este marcată ca Ziua europeană a comemorării victimelor tuturor regimurilor totalitare şi autoritare, cum putem evita, ca naţiune, repetarea istoriei?

Istoria ne dovedeşte că sunt popoare care învaţă mai mult din istorie şi se străduiesc să nu repete greşelile trecutului şi altele care o fac mai greu. Din păcate, ne numărăm printre cele din urmă. Şi se adaugă la acest fapt că nu suntem una dintre marile puteri, care participă la luarea deciziilor, care stabilesc cursul istoriei, ci o naţiune medie, supusă vitregiilor vremii, cum spunea cronicarul, care trebuie să supravieţuiască de multe ori unui curs al istoriei stabilit de alţii. Ceea ce ar face şi mai imperioasă nevoia de a învăţa din greşelile trecutului.

Prima condiţie ca să înveţi ceva din trecut este să vrei să o faci. Experienţa chiar a zilelor pe care le trăim ne arată că această voinţă este destul de slabă.

Apoi, ar trebui să vrei să cunoşti trecutul. Să o faci în mod ştiinţific, prin istorici profesionişti, care îşi respectă meseria. Nu de pe TikTok, WhatsApp etc. În ultima vreme, istoria nu prea mai are voce în cetate. Şi nu numai la noi. Nici politicienii, nici omul de rând nu par a mai căuta în trecut sfaturi înţelepte. Avem Google, mai nou avem şi AI, ce ne mai trebuie materia istorie în şcoală sau emisiuni serioase pe teme istorice în mass-media? Şi când descoperim că ne trebuie totuşi, e prea târziu.