Mihai Viteazul, simbol național românesc

La sfârșitul secolului al XVI-lea, suzeranitatea otomană devenise foarte apăsătoare, mai ales prin creșterea tributului, schimbarea deasă a domnilor, cumpărarea cu bani grei a tronului și prin alte nedreptăți și obligații. Principii celor trei țări erau adesea copleșiți de această apăsare otomană, cu precădere cei ai Țării Românești, mult mai primejduiți, chiar și din punct de vedere geografic. Putere mai mare aveau principii din Transilvania, fiindcă țara era ferită de lanțul Munților Carpați și era favorizată de „protecția” habsburgică. În Țara Românească, unde situația era cea mai grea, s-a ivit și personalitatea salvatoare. Este vorba despre voievodul Mihai, care, pentru a lua tronul, în 1593, a jurat credință sultanului și a plătit la Istanbul (Constantinopol) mari sume de bani.

Odată ajuns domn, Mihai și-a consolidat puterea în interior și s-a pregătit de revolta antiotomană. El a adus țara sa într-o alianță contra turcilor, numită „Liga Sfântă”, pornită de Habsburgi și de papă. Exista deja o tradiție europeană de circa două secole de a organiza astfel de alianțe, de regulă sub autoritatea Sfântului Scaun. O vreme, în a doua jumătate a secolului al XV-lea, aceste ligi au luat forma „cruciadelor”, convocate periodic, aproape la fiecare patru ani. Din gruparea pomenită mai făceau parte Spania, Veneția, unele ducate italiene, Moldova și Transilvania. În acest context, principele maghiar al Transilvaniei s-a considerat singur un fel de suzeran al celor trei țări, care în Antichitate formaseră Dacia și care, adesea, în spiritul Renaș­terii, erau numite și acum tot Dacia. Solul însărcinat de la Roma cu atragerea principelui Țării Românești în ligă a fost instruit de papă să-l îmboldească pe Mihai, amintindu-i originea sa romană, ca și a poporului român. De altminteri, se știe că Mihai Viteazul era sensibil la acest lucru din moment ce uneori, spre a-și încuraja soldații să lupte mai cu avânt, le amintea de gloria strămoșilor lor romani.

A pornit la București, în 1594, revolta antiotomană

Ajutat de transilvăneni și în înțelegere cu domnul Moldovei, Mihai a pornit la București, în 1594, revolta antiotomană. Cu o armată proprie de mercenari și cu sprijin de la aliați, domnul Țării Românești a obținut strălucite victorii contra turcilor și tătarilor, deopotrivă la nord și la sud de Dunăre, trezind speranța popoarelor creștine din Balcani. Principele român dobândise în Europa faima unui erou al Creștinătății, capabil să elibereze chiar Balcanii și Constantinopolul. Cea mai cunoscută bătălie a sa este cea de la Călugăreni, din 13/23 august 1595, și apoi cea de la Giurgiu, din octombrie 1595, în urma căreia, cu ajutor transilvănean, pericolul otoman a fost înlăturat. În scurt timp, turcii au cerut pace și l-au recunoscut, de nevoie, pe Mihai domn. Dar liniștea era de scurtă durată, ­atâta timp cât Polonia și Transilvania erau înclinate spre înțelegeri cu Imperiul Otoman, îndreptate împotriva domnului român. Pentru întărirea poziției țării sale, acesta a încheiat un tratat cu Imperiul Habsburgic (1598), care echilibra într-un fel situația. Sentimentele și atitudinile antiotomane ale domnului român erau clare, fiind însoțite de ideea apărării întregii civili­zații creștine europene. Într-un memoriu, adresat de către Mihai Viteazul, în 1601, împăratului Rudolf al II-lea, scrie: „Provincia mea, Țara Românească, nu e mai departe de scaunul tiranului, ce se numește Constantinopol, decât cale de cinci zile și numai Dunărea o desparte de teritoriul duș­manului. În această țară aș fi putut trăi liniștit sigur și fără nici o frică, dacă nu mă simțeam chemat de credința mea față de Maiestatea Voastră, și față de întreaga Creștinătate. Eu însă, nevrând să sporesc puterea turcilor prin ostașii mei, spre distrugerea creștinilor, de bunăvoie m-am arătat gata de a lua parte la Liga Creștină, fapt prin care mi l-am făcut pe tiran dușman de moarte, însetat după sângele meu”.

Pentru apărarea eficientă a țării sale și a Creștinătății întregi, era nevoie însă și de altceva, anume de o acțiune energică, care să mărească baza umană, teritorială, economică a domniei, să consolideze puterea domnului și să-i permită independența reală, mai ales în raport cu statul otoman. Mihai s-a gândit, folosindu-se de alianța cu împăratul, să aducă sub propria autoritate cele trei țări numite de umaniști Dacia. Ele aveau avantajul în raport cu țările balcanice că nu erau ocupate de otomani, ceea ce îi crea domnului o mai mare libertate de mișcare. Economiile lor se completau una pe alta, drumurile comerciale străbăteau ușor Carpații, negustorii ardeleni aveau privilegii la sud și est de Carpați, domnii și anumiți boieri de aici stăpâneau sute de cetăți, târguri și sate în Transilvania, Mitropolia românilor din Transilvania (cu episcopiile sale sufragane) se afla sub oblăduirea Mitropoliei Țării Românești. Un lucru important era și baza etnico-demografică comună: românii erau populația majoritară în toate cele trei țări. Mai mult, secuii din Transilvania erau de partea domnului român și contra familiei lor princiare, care le îngrădise o parte din vechile lor privilegii. Ca urmare, în 1599, oastea Țării Românești, condusă de Mihai Viteazul (teoretic în numele împăratului habsburgic), trece munții în Ardeal, pe Valea Buzăului, și înfrânge oastea principelui local, Andrei Báthory, lângă Sibiu. Domnul Țării Românești este proclamat și principe al Transilvaniei la Alba Iulia, în noiembrie 1599. Atunci s-au ridicat și românii la luptă alături de Mihai, „mânați de încrederea că aveau un domn din neamul lor” (mărturie de epocă).
La Iași, în vara anului 1600, se intitula „domn la Țării Românești, al Ardealului și a toată Țara Moldovei”

În mai 1600, oastea lui Mihai trece din nou munții, de data asta spre răsărit, și cuprinde în noul organism politic și Moldova. Astfel, la Iași, în vara anului 1600, Mihai Viteazul se intitula cu tâlc „domn la Țării Românești, al Ardealului și a toată Țara Moldovei”. Tot aici, la Iași, principele Mihai alcătuiește pentru prima oară și stema comună, formată din simbolurile reunite ale celor trei țări. Mihai Viteazul devenise astfel, după cum apreciau contemporanii în spirit umanist, un restitutor Daciae, adică restauratorul Daciei. O restaurase însă în folosul românilor, cum vor remarca, timid și indirect, unii martori și cum vor sublinia apoi tot mai clar urmașii. Unirea nu a durat, fiindcă nu numai nobilii maghiari, dar și polonii, Habsburgii și otomanii erau împotriva lui Mihai și fiindcă refacerea Daciei în spirit modern și în frunte cu un prinț român nu beneficia deocamdată de instituțiile și de condițiile necesare. De aceea, domnul unificator a fost asasinat pe la spate, cu concursul nobilimii, lângă Turda, la 9/19 august 1601. Încă din secolul în care s-a stins, Mihai a intrat în atenția unor mari creatori, precum poeții și dramaturgii ­spanioli Calderon de la Barca (1600-1681), care i-a dedicat piesa „El prodigioso capitan”, și Lope de Vega (1562-1635), care îl descrie în cuvinte elogioase.

Pentru români, Mihai a devenit cu timpul un erou național, model pentru unirea tuturor românilor. El nu a făcut o Românie la 1600, dar a luat o serie de măsuri în Transilvania și Moldova care au pregătit marele act dintre anii 1848 și 1918. În Transilvania, a pus dregători români în instituțiile centrale și locale; a emis porunci și documente în limba română, oficializând această limbă, alături de cele consacrate; a dat drept de pă­șunat turmelor din satele româ­nești; a scutit preoțimea românească de robotă, făcând-o egală cu preoții maghiari, secui și sași; a adus preoți și ierarhi munteni în Transilvania. Mihai a ctitorit biserici românești în Transilvania, iar zugravii i-au nemurit chipul în tablouri votive. Înainte de Marea Unire, în unele case țărănești de români din Transilvania trebuia pus portretul împăratului austro-un­gar, dar pe dosul acestor tablouri se afla chipul lui Mihai Viteazul, care se vedea pe tabloul întors, când numai familia românească era acasă. Un martor ocular l-a întrebat odată pe stăpânul casei cum se face că există aceste tablouri duble, iar el i-ar fi spus: „Noi îl cinstim pe Domnul Unirii ca pe sfinții din icoane”. De aceea, la 425 de ani de la înălțarea sa la ceruri, este bine și frumos să cinstim personalitatea marelui bărbat, „din mila lui Dumnezeu, domn al Țării Românești, al Ardealului și a toată Țara Moldovei”. Mihai a avut conștiința că și-a servit Țara și Creștinătatea.