Sfinții voievozi români, modele de credinţă şi morală pentru liderii politici de azi

Între sfinții români îi regăsim canonizați, până în momentul de față, pe domnitorii Ștefan cel Mare (1457-1504), Neagoe Basarab (1512-1521) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714), respectiv pe sfetnicul Ianache Văcărescu, care trebuie urmați ca adevărate modele de către cei care își asumă astăzi grija treburilor obștești. Cum au fost acești mari români și alții asemenea bineplăcuți lui Dumnezeu și cum s-au învrednicit de sinaxarele Bisericii? De ce chipul lor rămâne de-a pururi în conştiinţa şi memoria poporului nostru? Pentru că au iubit neamul din care s-au născut şi le-a fost mai dragă ţara decât banii, poziţia socială sau uneori chiar viaţa lor personală. 

Biserica Ortodoxă Română este instituția fundamentală a poporului român, care precede cronologic apariția statalității românești și care a avut puterea de-a lungul veacurilor să protejeze și să afirme identitatea națională a tuturor românilor. Elitele noastre politice medievale au înțeles că român este cel care Îl mărturisește pe Hristos în limba neamului său, întărind Biserica atât prin ctitorii și danii, cât și prin susținerea culturii, începând cu domni ca Vladislav Vlaicu, Mircea cel Bătrân sau Alexandru cel Bun, care au statornicit identitatea noastră politică.

Sprijinitori ai Bisericii și mari oameni de cultură

Ștefan cel Mare ne-a lăsat peste 21 de mănăstiri și biserici, goticul moldovenesc în arhitectură și Capela Sixtină a Răsăritului. A susținut Ortodoxia românilor ardeleni prin ctitoriile de la Vad și Feleac, respectiv Sfântul Munte, prin daniile de la mănăstirile Sfântul Pavel, Vatoped, Hilandar și, în special, Zografu. A insuflat și susținut o întreagă școală de copiști și miniaturiști care ne-au dat minunatele tetraevangheliare, iar în artă meșterii putneni realizează obiecte de cult și broderii, care rămân mărturie a Renașterii Răsăritene. În timpul său se copiază Nomocanonul - colecție de legi și rânduieli laice și bisericești din Bizanț, și se pun bazele primelor letopisețe care vorbesc despre istoria noastră.

Neagoe Basarab n-a fost doar ctitor al Mănăstirii Curtea de Argeș și sprijin „a toată Sfetagora” (al întregului Munte Athos), ci autor al unui veritabil manual pentru orice ocârmuitor creștin, capodoperă a literaturii române: Învă­țăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. În epocă, scrierile sale au fost atât de importante, încât au fost plagiate, fiind atribuite în fals țarului Ivan cel Groaznic, ca acesta să fie recunoscut de către Patriarhia de Constantinopol drept următor moral al împăraților din Bizanț.

Constantin Brâncoveanu a fost chiar editorul primei ediții a Sfintei Scripturi în limba română: Biblia de la București (1688), cunoscând atât greaca veche, cât și slavona. A devenit protectorul orto­docșilor din Balcani și din Orientul ­Apropiat, tipărind la București, cu sprijinul Sfântului Ierarh Antim Ivireanul, cărți de cult în literă românească, grecească, slavonă, arabă și georgiană. A pus bazele Academiei Domnești în 1694, precursoarea Universi­tății din București, spre formarea unor elite intelectuale care să fie de folos țării și a lăsat în urmă stilul brâncovenesc cu ctitoriile sale, Hurezi, Polovragi, Sâmbăta ș.a., care au devenit focare de cultură. S-a opus uniației, susținând și apărând Ortodoxia românilor ardeleni.

Diplomați iscusiți și apărători ai țării de orice dușmani externi

Strateg desăvârșit, studiat și astăzi la Academia West Point a Forțelor Armate ale SUA, Ștefan cel Mare a fost numit după Bătălia de la Vaslui (1475) drept „Atletul lui Hristos” de către Papa Sixt al IV-lea pentru lupta sa antiotomană, iar în arhivele milaneze este numit RE DE DACIA, rege al ­Daciei, fiind recunoscut ca unificator al românilor prin influența sa în Țara Românească și posesiunile transilvane. Însă, când a fost cazul, nu a apărat țara doar de Semilună, ci și în fața oștilor maghiare, poloneze sau tătare care îi amenințau neatârnarea, iar la nevoie a făcut incursiuni militare pentru eliberarea cetăților muntene, aflate în mâna unor domni supuși Porții, aducându-l la putere pe Vlad Țepeș. Cum elitele politice occidentale nu au răspuns chemării sale, fapt care va duce la transformarea Ungariei în pașalâc jumătate de veac mai târziu (1526), a cumpărat pacea prin tribut, însă fără a pierde demnitatea țării, câștigând liniștea necesară pentru renașterea culturală pe care a patronat-o.

Urmându-i în proiectul unificator, Mihai Viteazul a câștigat în mod abil încrederea Porții, numai ca apoi să refuze plata tributului și să își croiască drum cu sabia până aproape de Istanbul. A obținut sprijinul habsburgilor și respectul rușilor, căutând atât sprijin împotriva turcilor, cât și împotriva polonezilor care se opuneau proiectului său de unificare, reușind să adune vremelnic - dar glorios! - toți românii sub un singur sceptru. După cuvintele Părintelui Justin Pârvu, Viteazul „nu a sărutat nici papucul Papei, nici papucul Sultanului”.

Iar pe aceeași linie Brâncoveanu a dus prin diplomație o abilă politică de echilibru, într-o perioadă în care domnii se schimbau cam des, consolidând o domnie stabilă, de 26 de ani, la intersecția intereselor otomane, habsburgice și ruse, urmărind interesul național și al creștinilor din Balcani și Orient.

Martiri pentru Hristos și neam

La Constantin Brâncoveanu, martiriul reprezintă încununarea unei vieți trăite cu folos și împliniri pentru Biserică și Țară, primită în pragul senectuții, când, fie și „omenește” vorbind, nu mai avea nimic de pierdut. Dar ceea ce impresionează este nu doar tăria arătată în fața fiilor săi de a nu-și trăda Botezul și exemplul de asumare că în fața prigoanei familia domnului mărturisește împreună, ci chiar jertfa acestor „copilași” care, de fapt, erau bărbați în toată firea: Constantin, fiul cel mare, avea 31 de ani și toată viața înainte, un fiu de 7 ani și bogății nenumărate; Ștefan, 29 de ani, avea o fiică și promitea să fie un cărturar erudit; Radu, care avea aproape 16 ani, urma să se căsătorească în curând. Cei trei puteau oricând să-și ia rămas-bun de la tatăl lor și să-și ducă viața mai departe prin compromis, într-o alegere conștientă și nu una motivată de copilărie și de frică, cum a fost ezitarea inițială a mezinului Matei. Dar au preferat cu toții viața veșnică!

Miron Barnovschi, domnitor al Moldovei între 1626 și 1629, a iritat Înalta Poartă prin refuzul său de a crește taxele pentru locuitorii țării, care ar fi urmat să ia calea tributului către sultan. Refuzul său de a-i împovăra pe țărani s-a transformat în cap de acuzare. Decât să îi împovăreze pe români, a preferat să se retragă din domnie cu demnitate. Fiind chemat din nou de popor să preia tronul, patru ani mai târziu, după uneltirile unor boieri, când ajunge la Istanbul pentru confirmarea domniei, este decapitat la ordinul crudului sultan Murad al IV-lea.

Asemenea lui, Grigore al III-lea Ghica, domn al Moldovei (1764-1767, 1774-1777) și al Țării Românești (1768-1769), s-a împotrivit boierilor când aceștia au vrut să crească numărul de zile în care țăranii erau obligați să muncească pe moșiile lor, a pus ordine în strângerea birurilor și a eliminat abuzurile din țară. S-a opus cu toată puterea anexării părții de nord-vest a Moldovei, a nordului Bucovinei de către Imperiul Habs­burgic. Pentru acest motiv, austriecii au cerut Porții înlăturarea lui, care s-a făcut în cel mai perfid mod, chiar în capitala Principatului Moldovei: agentul Porții, numit capugiu, l-a ademenit pe domn la un han, unde l-a împresurat cu oșteni înarmați, i-au tăiat capul și l-au aruncat pe fereastră.

Mari rugători și trăitori duhovnicești

Dar toate acestea nu ar fi fost posibile fără o aplecare reală spre cele duhovnicești a domnitorilor noștri, dincolo de importanța politică, socială și culturală a acțiunilor lor. Ștefan cel Mare nu poate fi imaginat fără duhovnicul său, Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul, care l-a povățuit din fragedă tinerețe, îndemnându-l să lupte împotriva turcilor pentru apărarea creștinătății. Mai mult, Ştefan cel Mare și-a asumat pocăința, metanoia, schimbarea vieții, după pierderea Bătăliei de la Războieni (1476), care numai din mila lui Dumnezeu a fost un succes, prin slăbirea și îmbolnăvirea armatei otomane, aceasta retrăgându-se. Abia după această luptă începe epoca marilor sale ctitorii și a întăririi Bisericii noastre românești, aducând astfel mulțumire Celui Preaînalt pentru ajutorul oferit în apărarea Moldovei.

Neagoe Basarab, fiu duhovnicesc al Sfântului Ierarh Nifon, fost Mitropolit al Țării Românești și Patriarh al Constantinopolului, punea rugăciunea ca temelie a vieții politice în manualul său de guvernare cu iz de filocalie pentru principii şi domnii creştini de pretutindeni, îndemnându-și astfel urmașul, poporul și boierii: „Rugaţi-vă mai mult şi postiţi, fiindcă singurul care ne poate izbăvi de urgie este Dumnezeu”.

O psaltire veche de la Mănăstirea Neamț păstrează scris Cântecul lui Mihai Viteazul, în care este lăudată trezvia lui: „Auzit-ați de-un viteaz/ Care veșnic șade treaz/ Cât e țara la necaz?”, știindu-se în tradiție că marele uni­ficator al românilor din cele trei țări citea noaptea din Psaltire.

Cronicarul Miron Costin, care i-a fost postelnic lui Miron Barnovschi, adică boierul care se îngrijea de camera domnului, mărturisea în al său Letopiseț că domnul martir era „om dumnăzăescu și mare rugătoru spre Dumnedzău” și că „în multe nopți l-au zăritu pre la miadzănoapte îngenunciat înaintea icoanei la rugă, cu mare osârdie”.

Sfințenia domnitorului Constantin Brâncoveanu a fost transpusă de imnografii vremii în canoane și rugăciuni, iar de popor în balade, la puțin timp după moartea sa. Însemnările sale de taină care se regăsesc la Biblioteca Academiei Române sunt mărturie a faptului că participa constant, cu toată familia și curtea, la sfintele slujbe, că avea mare evlavie la Maica Domnului și că se regăsea adesea la rugăciune în mănăstirile țării, întreținând totodată cores­pondență cu duhovnici și clerici din întreg spațiul ortodox. Doamna Elena Chiaburu, cunoscută și neobosită cercetătoare a cărților vechi din spațiul românesc, a făcut cunoscut un Minei al lunii martie din 1678, pe care fiul cel mare al domnului s-a semnat „Constantin Brâncoveanul beizadea”, semnătură care se repetă și pe un set de minee din 1698. Este dovada clară că cel care i-ar fi urmat în scaun marelui domnitor era un cunoscător al tipicului sfintelor slujbe.

Nu sunt cinstiți „turciții”, cei care și-au trădat credința și care au avut, astfel, portretele șterse din biserici. Nu sunt amintiți „domnii mărunți” care și-au croit drumul spre putere prin intrigi și uneltiri pentru câștigul propriu. Nu sunt iubiți cei care au împovărat peste măsură poporul sau care s-au pus în slujba vreunei cancelarii străine. Dar sunt pomeniți pe vecie cei care nu doar că au ctitorit ziduri de biserici și mănăstiri, ci care au fost ctitori de cultură. Sunt cântați și plânși până astăzi cei care s-au bătut cu vitejie pentru demnitatea și neatârnarea noastră. Sunt chemați să vină înapoi cu duhul cei care au împărțit dreptatea cu bună măsură. Sunt cinstiți ca sfinți cei care și-au dat viața, prin lucrare și martiriu, lui Hristos și neamului lor românesc. Ocârmuitorilor vremelnici de astăzi nu le rămâne decât să aleagă de care parte a istoriei și a Tronului Împărăției vor să fie!