Epitaful, o broderie încărcată de emoție

Broderia bizantină este poate arta de cea mai înaltă finețe, dezvoltată, așa cum numele o spune, în Imperiul Roman de Răsărit. Îmi propun, ca maestru, după absolvirea cursului de broderie de mână la renumita școală britanică Royal School of Needlework să vă deslușesc ițele acestui mește­șug, dar vom pătrunde și în istoria ce o înconjoară. Împreună, vom aduce la lumină broderia cu fir de aur sau „goldwork”, o tehnică ce pare că la noi a fost uitată.

Pentru că suntem în perioada Penticostarului, mai exact de Odovania praznicului Învierii Domnului, când la Vecernie se ridică Sfântul Epitaf de pe Sfânta Masă din Altar, continuăm în seria dedicată broderiei bizantine să scoatem la lumină tainele care învăluie arta de a coase, sau mai precis a broda, epitaful. Între bro­deriile din cultul ortodox este piesa care produce cea mai multă emo­ție. Dacă în episodul trecut am discutat despre evoluția epitafului în cult, astăzi aș dori să expun infor­mații care țin de tabloul iconografic.

Fiecare biserică are nevoie de un epitaf. După cum aminteam în episodul anterior al seriei, nu se știe exact când apare această piesă în cultul Vinerii Mari, însă cu siguranță în secolul al XII-lea practica procesiunii epitafului era deja răspândită în spațiul bizantin. O atestă cele două epitafuri de secol XIII care sunt cele mai vechi piese ce s-au păstrat până în contemporaneitate. Măiestria cu care au fost executate duce la concluzia că nu au fost primele încercări de acest fel și că e posibil ca alte broderii de o asemenea factură să se fi pierdut. Brodarea unui epitaf era în acea perioadă un proces care cerea, pe lângă măiestrie, un timp îndelungat, fiind realizat exclusiv de mână. Nici un atelier de broderie sau un donator nu ar fi investit costuri imense și timp dacă piesa nu ar fi fost la acea vreme una importantă în cultul bizantin. Cu toate acestea, așa cum arată și cercetătorul Henry Schlib, perioada Paleologilor a fost în istorie cea de vârf în ceea ce privește investiția în broderia cu fir de aur. O dovedește cu siguranță numărul mare de piese și în special epitafuri ce datează din perioada respectivă.

Evoluția în iconografia epitafului

Henry Schilb, profesor american de Istoria Artelor și specialist în Artele Bizantine, remarcă în una din lucrările sale evoluția pânzei textile brodate, numită „aer”, care acoperă Cinstitele Daruri la Liturghie. Se pare că, inițial, în cultul Vinerii Mari a fost folosită această pânză care cel mai des avea brodată scena Mântuitorului ca Miel de jertfă. Această scenă era construită cu o reprezentare a Pruncului Hristos ca sacrificiu. Piesa brodată reprezentând această scenă a fost denumită și descrisă în cataloagele de inventariere a mănăstirilor cu termenul „sindon”, care în traducere înseamnă literalmente „pânză”. Sindonul reprezenta, așa cum sugerează și denumirea, pânza în care Sfântul Iosif din Arimateea a învelit Trupul Mântuitorului. Alteori, reprezentarea piesei de brode­rie cu același rol - de a acoperi Cinstitele Daruri - dezvăluie scena punerii în mormânt în cea mai simplă compoziție, având brodat doar Trupul Mântuitorului înconjurat de îngeri. Piesa cu această scenă va fi cea mai utilizată drept compoziție iconografică pentru primele broderii care au avut rol de aer și epitaf în același timp. De aceea a făcut cel mai ușor și firesc trecerea de la piesa numită „aer” la cea de „epitaf”. De altfel, devine clasică atunci când brodarea epitafului și folosirea acestuia în slujbele din Vinerea Mare sunt consacrate. Așa se face că cele mai vechi piese de epitaf, cele de secol XIII și XIV, au ca reprezentare doar punerea în mormânt a Mântuitorului, eveniment la care iau parte doar îngerii. Dacă în piesele cele mai vechi sunt brodați doar serafimi și îngeri ținând în mâini ripide cu inscripția „Sfânt, Sfânt, Sfânt”, epitaful de la Mănăstirea „Schimbarea la Față” de la Meteore, Grecia, datat spre sfâr­șitul secolului al XIV-lea, ne prezintă pentru prima dată în compo­ziție și ceata îngerească a Tronurilor.

Nașterea Epitafului Plângerii

Așa cum sugerează majoritatea cercetătorilor, spre sfârșitul secolului al XV-lea iconografia epitafului începe să se îmbogățească inițial cu două personaje - Maica Domnului și Sfântul Ioan Evanghelistul -, ca mai apoi scenei să i se adauge femeile mironosițe și sfinții Nicodim împreună cu Iosif din Arimateea. Acesta este practic punctul de naș­tere a unei noi iconografii pentru epitaf, numită „Trinos” în literatura de specialitate. Noua scenă reprezintă plângerea lui Hristos după coborârea de pe cruce, iar inspirația pare să fie o frescă de secol XIII din Biserica „Sfântul Clement” din Ohrida. Este de remarcat că în traducere literală din greacă „trinos” înseamnă „plângere”. Se face astfel trecerea de la scena sobră a punerii în mormânt sau a vălului brodat care reprezintă lespedea mormântului spre cea complexă a plângerii Mântuitorului, atât de comună zilelor noastre. Reprezentările timpurii ale unor astfel de piese brodate sunt în România la Cozia, un epitaf de la sfârșitul secolului al XIV-lea, evoluând spre mijlocul secolului al XV-lea cu piesa de la Mănăstirea Neamț, în care locul Sfântului Evanghelist Ioan este luat de o mironosiță, probabil Sfânta Maria Magdalena. Dacă în iconografia timpurie doar Maicii Domnului i se permite să atingă Trupul Mântuitorului, câteva decenii mai târziu, dramatismul scenei crește, iar Sfântul Ioan este reprezentat sărutând mâna lui Hristos. Cu timpul sunt adăugate acestei scene și miro­nosițele, iar mai apoi luna și soarele ca elemente cosmice care participă la marele eveniment. Spre sfârșitul secolului al XVII-lea, iconografiei epitafului îi sunt adăugate scene arhitecturale reprezentând Ierusalimul, Golgota și uneori chiar Muntele Măslinilor, dar și însemnele Pătimirii: cuiele, scara, sulița, alături de vasele cu miruri. Așa cum remarcă și Pauline Johnstone, se dezvoltă un stil iconografic oarecum naiv. Poate că apogeul dezvoltării scenei Trinos în broderia bizantină a fost rafinat în secolul al XVII-lea de către Despineta, o maestră ce a avut atelierul în Constantinopol. Deși scenele reprezentate pe epitafurile Despinetei cuprind un număr impresionant de figuri și simbolism, lucrările ei rămân impresionante prin expresivitatea personajelor, dar și a exe­cuției broderiei cu fir de aur.

Dicționar tehnic Pentru a înțelege mai bine cum se realizează broderia bizantină voi face referire la punctul „couching” - în traducere „fir aplicat”. Punctul „couching” este o tehnică de broderie manuală în care un fir este așezat pe suprafața materialului și apoi fixat cu cusături mici realizate cu un alt fir de lucru. Ața cu care este prins era în trecut din mătase, iar astăzi este din bumbac și se dă prin ceară. Pentru că firele metalice cu aur sau argint nu puteau trece prin gămălia unui ac din cauza grosimii, dar și delicateții acestora, a fost inventată metoda de prindere la suprafață. Oferim mai jos linkul pentru reprezentarea „punctului couching” de la Banca de puncte realizată de Școala Regală de Broderie: https://rsnstitchbank.org/stitch/couching-stitch