Epopeea vieţii şi a omului, scrisă într-un univers miraculos, pregătit să „sprijine“ viaţa

Din perspectiva ştiinţelor, viaţa oricărui organism este descrisă în forma unei lungi liste de procese chimice de mare complexitate. În acelaşi timp, însă, această manieră de abordare este departe de a elucida tainele vieţii. Da fapt, felul denotativ al descrierilor ştiinţifice, de a surprinde toate procesele ei observabile, obliterează adâncimile spirituale ale vieţii. Partea cea mai semnificativă a „biografiei“ vieţii, cea legată de temeiurile ei, rămâne încă ascunsă, sugerând, într-un fel discret, că viaţa este mai mult decât o neîntreruptă reproducere mecanică, programată şi executată de lanţuri moleculare complexe. Din perspectivă creştină, aceasta poate fi fereastra prin care se întrevede că viaţa este darul iubirii lui Dumnezeu, care depăşeşte posibilităţile raţiunii şi instrumentelor de investigaţie ale ştiinţelor. Lumea vie dezvăluie puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu, întrucât speciile care trăiesc se mişcă şi coabitează în lume, într-un mod folositor pentru ele şi pentru om, sunt aduse la viaţă ex nihilo, prin cuvântul lui Dumnezeu.

Câtă vreme fizica are în atenţie microcosmosul, ea investighează, fireşte, sau poate, cu atât mai mult, „suportul“ material care alcătuieşte organismele vii. Numeroase rezultate din lumea subatomică sugerează ideea că lumea în care trăim a fost fin acordată tocmai ca viaţa să poată exista. De exemplu, potrivit calculelor, dacă protonii ar fi cu doar 0,2% mai masivi decât sunt în realitate, ei ar fi instabili, dezintegrându-se în particule mai simple. În acest caz, existenţa atomilor nu ar mai fi fost posibilă. În altă ordine de idei, este bine cunoscut că neutronul este cu 0,14% mai greu decât protonul, ceea ce înseamnă cu puţin mai mult decât o parte dintr-o mie. Diferenţa dintre ele este cu puţin mai mare decât masa electronului. Potrivit calculelor, dacă electronii nu ar fi fost atât de uşori, ei s-ar fi combinat cu protonii, formând neutroni, proces care ar fi făcut imposibilă apariţia hidrogenului¹. În fine, faptul că electronii au o masă mult mai mică decât protonii şi neutronii asigură acurateţea edificiilor macromoleculare complexe, precum ADN-ul. Principiul lui Heisenberg implică şi faptul că incertitudinea situării unei particule este mai mică pentru particulele grele. Într-o moleculă, de exemplu, „incertitudinea“ poziţiei unui atom este dată de masa lui, concentrată în cea mai mare parte în nucleu. Însă, pentru că electronul este foarte uşor, orbita lui în jurul nucleului este foarte „largă“. Atomul este „înfoiat“, să spunem, încât distanţa dintre nucleu şi electroni este mult mai mare decât dimensiunile acestor particule. În acest fel, electronii determină şi dimensiunile atomilor, şi spaţiile intramoleculare, adică situarea atomilor în spaţiu într-un mod distinct, depărtaţi suficient de mult unii de alţii. Ei bine, dispunerea aceasta creează condiţiile unei bune definiri a „formei“ moleculelor şi a edificiilor construite de ele². Acord secret între fizica Pământului şi astrofizica Soarelui S-au pomenit în articolele acestei rubrici, în mai multe rânduri, felul cum condiţiile ambientului terestru par să fie fin acordate vieţii. Scoarţa Pământului, tectonica plăcilor, structura atmosferei, arii întregi în care sunt îngrămădite o sumedenie de factori fizici şi chimici alcătuiesc un sistem extrem de complex şi dinamic. La nivel mai mare, activitatea solară influenţează în mod considerabil întreaga dinamică terestră. Vântul solar are un impact considerabil asupra atmosferei terestre. Ciclul solar, determinat de activitatea magnetică din miezul astrului, durează aproximativ 11 ani, influenţând direct structura atmosferei şi radiaţia solară, dar şi frecvenţa exploziilor din Soare. De exemplu, anumite cercetări recente dovedesc faptul că modificările acestea au efecte semnificative la nivelul păturii de nori şi a aerosolilor³. Toate aceste procese influenţează caracteristicile întregului ecosistem terestru. Ele dezvăluie complexitatea mecanismelor ce întreţin viaţa. Există un fel de „îmbrăţişare“ a factorilor biochimici, geofizici şi astrofizici ce asigură mediul propice pentru viaţă. Paul Davies afirmă că stabilitatea condiţiilor terestre reprezintă o dovadă că sistemele complexe au o abilitate remarcabilă de autoorganizare. Multe simulări computerizate ale dinamicii atmosferei terestre conduc la scenarii catastrofale, la dezechilibre majore ce sfârşesc în adevărate dezastre naturale (glaciaţiuni globale sau incinerarea completă a pădurilor, cauzată de supraabundenţa oxigenului atmosferic). Cu toate acestea, ecosistemul terestru păstrează caracteristici în limitele unui interval favorabil vieţii. Într-o lectură sumară, ar părea că atmosfera terestră are o stabilitate fragilă, într-o plajă îngustă de variaţii. Totuşi, integrarea tuturor proceselor atmosferice complexe, interconectate, reuşeşte să consolideze, într-un mod remarcabil, stabilitatea atmosferei, încât ea poate traversa fenomene extreme, schimbări climaterice la scară largă (cum ar fi explozia unor vulcani), şi chiar cataclisme naturale (cum ar fi perioadele de răcire sau încălzire globală), fără să înregistreze schimbări majore definitive⁴. Abordarea reducţionistă - un drum închis Fizica cuantică dezvăluie că proprietăţile particulelor elementare şi intensitatea interacţiunilor se înscriu în valori foarte precise, care permit formarea structurilor ce alcătuiesc viaţa. În altă ordine de idei, ştiinţele complexităţii arată că atomii şi structurile cele mai simple ale materiei „manifestă“ tendinţe remarcabile de autoorganizare, în situaţii care rămân impredictibile! Şi acest „comportament“ autoorganizator dezvăluie, într-un alt fel, că materia e „pregătită“ pentru a asigura suportul complex necesar vieţii, întărind cumva ideea că şi legile fizice ale microcosmosului, şi cele ale macrocosmosului nu par să fie întâmplătoare. „Universul nostru nu e unul care să permită cu greu apariţia fiinţelor vii şi înzestrate cu gândire. Dimpotrivă, natura se abate de la calea sa pentru a face posibile asemenea apariţii foarte importante“⁵. Dar viaţa este mai mult decât toată această ordine şi complexitate de care sunt capabile structurile fundamentale ale materiei. Miracolul vieţii este cumva ireductibil la setul de concepte de care dispune ştiinţa. Viaţa nu „iese la iveală“, nu poate fi surprinsă prin descompunerea în constituenţii materiei vii. „Oamenii vorbesc mult despre materie şi energie şi despre lupta pentru existenţă care modelează viaţa. Aceste lucruri există, e adevărat; dar şi mai delicat, mai alunecos şi mai rapid decât aripioarele unui peşte în apă este acel principiu tainic cunoscut sub denumirea de «organizare», care face ca toate celelalte mistere ale vieţii să pară răsuflate şi nesemnificative prin comparaţie. Că viaţa fără organizare nu poate rezista este evident. Şi totuşi, această organizare în sine nu este propriu-zis nici produsul vieţii şi nici al selecţiei“. La un moment dat am putea spune, cu oarecare siguranţă, că viaţa a apărut datorită unui anumit acid nucleic ancestral care s-a organizat formând prima celulă prin intermediul unei anumite reacţii sau a alteia. Dar, (...) nu acesta este răspunsul la „piciorul zimţat al lăcustei“ şi nici la „esenţa subtilă a memoriei, încântării şi a dorinţei ce se mişcă prin firele fine ale creierului meu“. Nu vreau să par lipsit de respect faţă de colegii mei savanţi care muncesc (...) cu o răbdare şi o ingeniozitate demne de laudă, în căutarea originii vieţii. Dar nu pot să nu mă întreb dacă greierii cântători şi oamenii gânditori nu sunt ceva mai mult decât suma unor reacţii chimice⁶. Mai înainte de descoperirea unei explicaţii care să se sprijine doar pe legile fizicii, demersul reducţionist al ştiinţei de explicitare a miracolului vieţii scoate la iveală, în mod contrar, alte mistere: o materie extraordinară, admirabil potrivită pentru un plan măreţ, dar şi viaţa însăşi, a cărei esenţă nu pare să rezide doar în suprapunerea unor procese biochimice. Chiralitatea - un semn distinctiv în intimitatea vieţii Lumea vie posedă câteva caracteristici care o disting de întreg ambientul terestru. Între acestea, unul despre care doresc să fac menţiune aici este chiralitatea. În primul rând, trebuie pomenit un fapt experimental: la trecerea printr-un cristal adecvat de zahăr, lumina se polarizează. Altfel spus, toate undele sale vibrează într-o anumită direcţie, care face unghi drept cu direcţia în care se propagă raza de lumină. Dacă o rază polarizată în acest fel străbate o soluţie de apă cu zahăr, direcţia polarizării ei se roteşte în sensul acelor de ceasornic, spre dreapta⁷. În general, multe alte substanţe interacţionează cu lumina polarizată, rotindu-i direcţia de polarizare, unele spre dreapta, altele spre stânga. Cel de-al doilea fapt priveşte structurile viului. Este bine cunoscut că, prin diverse tipuri de legături cu alte elemente, atomii de carbon formează structuri specifice viului. Ei bine, de fiecare dată, configuraţiile moleculare din lumea vie polarizează lumina într-un anumit fel, diferit de cel în care o fac structurile sintetice, chiar atunci când ele sunt identice chimic! ⁸ Situaţia este valabilă peste tot în lumea vie: „moleculele de zahăr din ADN şi ARN, din orice sursă biologică, întotdeauna rotesc lumina spre dreapta. În mod similar, toţi aminoacizii din care se formează proteinele, indiferent de planta sau animalul de la care provin, rotesc lumina spre stânga“⁹. Iar materia organică sintetizată în eprubetă sau extrasă dintr-un meteorit nu are această proprietate. Faptul acesta indică, într-un fel, că întreaga lume vie este înrudită şi că elementele ei constitutive nu puteau proveni din combinaţia celor nespecifice lumii vii. Este ca şi cum structurile vii au avut o anumită „politică de ignorare prestabilită, inerentă structurii şi modului de funcţionare a organismelor vii“¹⁰. Viaţa are afinitate cu viaţa Cum teoria apariţiei vieţii susţine sintetizarea materiei organice din compuşi existenţi în mediul ambiant, cum a fost posibilă selectarea elementelor caracterizate de izomerie optică? Trăsătura aceasta neobişnuită, deşi este o evidenţă a biochimiei, nu i-a fost încă elucidată originea. Au existat mai multe încercări de elucidare a felului cum materia vie, cu „preferinţele“ ei de polarizare a luminii, s-a constituit dintr-un material fără aceste caracteristici. Întrucât nici una dintre ele nu a fost suficient de bună, se încearcă o nouă explicaţie, dezlegată de toate celelalte condiţii favorabile despre care pomeneam: originea extraterestră a elementelor primordiale¹¹. În fine, s-ar putea crede că această trăsătură este prea puţin semnificativă. Nu este aşa. Modul cum aceste structuri polarizează lumina dezvăluie, într-un fel, caracteristicile lumii vii, şi o anumită „afinitate“ a vieţii pentru structuri similare. Iată un argument: „Valoarea nutritivă a hranei, eficacitatea medicamentelor şi puterea parfumurilor, toate acestea depind de chiralitatea moleculelor. (...) De obicei, versiunile eronate ale moleculelor biologic active sunt inutile fiinţelor vii şi uneori otrăvitoare“¹². Misterele indescriptibile ale vieţii În urmă cu ceva vreme, scriam la rubrica aceasta despre faptul că, în încercarea de a stabili diferenţele fundamentale dintre lumea vie şi cea nevie, sunt invocate trei caracteristici de bază¹³: mutaţia (care face posibilă creşterea volumului informaţiei) şi metabolismul (fără de care sistemul considerat viu ar regresa la un echilibru unde nici o schimbare nu ar mai fi posibilă) şi autoreproducerea (informaţia este transmisă de-a lungul generaţiilor), viaţa fiind adesea definită, în câmpul ştiinţelor, ca autoreproducere, cu corectarea erorilor¹⁴. Cum a fost posibilă viaţa? Pe de o parte, teoriile care încearcă să explice condiţiile apariţiei ei nu reuşesc să lămurească modul cum structurile vii au dobândit capacitatea de reproducere. În pofida scenariilor detaliate ale biologiei moleculare, nu există încă nici un răspuns. „În prezent, ADN-ul este cunoscut ca moleculă indispensabilă în reproducere (exceptând unele virusuri). Dar cum a fost cooptat pentru această funcţie? Nu există o teorie care să explice acest lucru“¹⁵. Prin urmare, dacă ar fi să credităm procesele chimice şi geologice prin care ştiinţa încearcă să explice apariţia vieţii, ar trebui să fim dispuşi să luăm în considerare şi ideea că ea nu a fost rezultatul unei anomalii întâmplătoare¹⁶. Universul întreg este adaptat vieţii Pe de altă parte, apariţia vieţii pe Pământ poate fi judecată într-un cadru mult mai larg, în sistemul solar, în Calea Lactee, dar şi în întreg Universul. În acest fel, existenţa unor caracteristici de tipul celor utilizate în fine-tuning sau cea a unui ambient precum cel terestru, „potrivit“ cu cerinţele vieţii până la detalii mărunte, sunt şi mai greu de explicat. Dacă unii biologi se grăbesc să construiască teorii sumare despre apariţia vieţii, care aşază viaţa pe temeiuri întâmplătoare, cosmologia şi fizica cuantică lărgesc aria de cuprindere a situaţiei de fapt, incluzând abisul microcosmosului şi imensitatea Universului. Aşa, devine mai evident că sunt mai multe situaţii extraordinare legate de viaţă, care aşteaptă o explicaţie, şi care nu pot fi concediate prea uşor. În demersul de a integra toate aceste date şi situaţii miraculoase, într-o descriere care să lege cu sens caracteristicile întregului cosmos, particulele elementare, viaţa şi omul, unii oameni de ştiinţă se văd nevoiţi răstoarne întreg tabloul lumii. Felul strâns legat în care stau toate acestea impune mai degrabă afirmaţia că Universul întreg este adaptat vieţii: „Pe măsură ce privim în Univers şi identificăm multele accidente de fizică şi astronomie care au lucrat în beneficiul nostru aproape pare că Universul trebuie ca, într-un anumit sens, să fi ştiut că noi venim“¹⁷. Miracolele creaţiei orientează viaţa omului şi mişcarea gândurilor lui Încercările ştiinţifice de elucidare a mecanismelor care au condus la apariţia vieţii nu au reuşit pe deplin. În acelaşi timp, dinspre teritoriile fizicii cuantice, ale geofizicii şi cosmologiei, tot mai multe date dezvăluie că întreaga epopee a vieţii şi a omului sunt aşezate într-un univers miraculos, pregătit să „sprijine“ viaţa. Din perspectivă teologică, aceste situaţii din câmpul ştiinţei sunt semnificative. Părintele Stăniloae scrie că omul duhovnicesc vede cum toate cele din lume au o raţionalitate pe măsura potrivită lui. „Vede aerul şi apa în componenţa lor chimică, date spre folosul vieţii lui, vede ierburile întreţinute de solul pământului şi pomii cu roadele lor spre întreţinerea lui, vede fiecare soi al animalelor, peştilor, păsărilor iarăşi prin diferite foloase ale lui“¹⁸. Omul duhovnicesc vede, aşadar, în aceste miracole, tot atâtea semne care orientează mişcarea gândurilor lui şi spaţiul vieţii sale spre înţelesuri situate dincolo de conturul sensibil al lucrurilor, spre Dumnezeu, Cel Care lasă să se întrevadă în toate planul şi lucrarea Lui plină de iubire. 1 Cf. Martin Rees, Our cosmic habitat, Phoenix, London, 2003, p. 45. 2 Ibidem, pp. 45-46. 3 Cf. Henrik Svensmark et. all, „Cosmis Ray decreases affect atmospheric aerosols and clouds“, în rev. Geographycal Research Letters, 1 august (2009), 36, (15) L 15101 DOI: 101029/2009GL038429. 4 Cf. Paul Davies, The Cosmic Blue Print: new discoveries in natureâs creative ability to order universe, Templeton Foundation Press Paperback Edition, 2004, p. 132. 5 Cf. John F. Haught, Ştiinţă şi religie, de la conflict la dialog, Editura XXI: Eonul Dogmatic, Bucureşti, 2002, p. 215. 6 Cf. Harry Y. McSween Jr., Partitură pentru terra. Originile planetei şi ale vieţii, Editura All, Bucureşti, 2001, pp. 196-197. 7 Cf. Nigel Cadler, Universul Magic, Editura All, Bucureşti, 2008, p. 124. 8 Iată un exemplu, analizat de Pasteur: acidul tartric, conţinut de struguri, fiind deci parte a lumii vii, roteşte lumina spre dreapta. Ei bine, varianta lui sintetică (acidul racemic), chiar dacă dispune de aceeaşi compoziţie chimică de atomi de carbon, de oxigen şi de hidrogen, nu are acelaşi efect! De fapt, structurile chimice ale celor două substanţe din exemplul invocat coincid, cu diferenţa că una este identică cu imaginea din oglindă a celeilalte. Această proprietate este numită chiralitate - după rădăcina greacă „cheir“, care înseamnă mână, făcând referire la proprietatea fiecărei mâini de a coincide cu imaginea în oglindă a celeilalte. Ibidem, p. 125. 9 Cf. Harry Y. McSween Jr., Partitură pentru terra, pp. 188-189. Autorul subliniază că această situaţie neobişnuită „pare a fi necesară vieţii, deoarece maşinăria celulară ce ţine organismele în viaţă se bazează pe faptul că materialul genetic întotdeauna coteşte spre dreapta, iar aminoacizii spre stânga“. Ibidem. O excelentă prezentare a izomeriei optice a zaharurilor şi aminoacizilor, precum şi alte date şi puncte nevralgice în modelul evoluţionist, într-o excelentă prezentare, în Oana Iftime, Introducere în Antievoluţionismul ştiinţific. Despre evoluţia omului către om, Editura Anastasia, Bucureşti, 2003, pp. 122-129. 10 Ibidem, p 127. 11 Cf. Ronald Breslow, Zhan-Ling Cheng, „On the origin of terrestrial homochirality for nucleosides and amino acids“, în rev. PNAS (Proceedings of the National Academy of Sciences), June 9, 2009 vol. 106, no. 23, pp. 9144-9146. 12 Cf. Nigel Calder, op. cit., p. 127. 13 Cf. Manfred Eigen, „La ce ne putem aştepta de la biologia secolului al XX-lea?“, în Michael P. Murphy şi Luke A. J. OâNeill, Ce este Viaţa? Următorii 50 de ani. Speculaţii privind viitorul biologiei, Editura Tehnică, Bucureşti, 1999, p. 17. 14 Cf. John D. Barrow si Frank Tipler, Principiul Antropic Cosmologic, Editura Tehnică, Bucureşti, 2001, pp. 573-575. 15 Ernst Mayr, De la bacterii la om. Evoluţia lumii vii, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 67. 16 Cf. Harry Y. McSween Jr., op. cit., pp. 196-197. 17 John D. Barrow, Despre Imposibilitate. Limitele ştiinţei şi ştiinţa limitelor, Editura Tehnică, Bucureşti, 1999, p. 121. 18 Pr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos Lumina lumii şi îndumnezeirea omului, Editura Anastasia, 1993, p. 5.