Fericirea celor care-L văd pe Dumnezeu

Fiecare Sfântă Spovedanie are rostul de a ne curăţi prin eforturile pe care le facem de a ne recunoaşte păcatele (şi nu numai păcatele, ci şi deficienţele, greşelile şi tot ce ţine de negativul fiinţei omeneşti) şi de a le ocoli. Rostul Sfintei Spovedanii este să ne curăţească de păcatele din trecut şi să ne pregătească pentru a fi curaţi în viitor. Or, lucrul acesta se întâmplă cu adevărat numai dacă suntem cu destulă seriozitate şi dacă ne silim să nu repetăm cele pe care le-am făcut în viaţa noastră, iar dacă se întâmplă să ajungem iarăşi la întinăciuni, să căutăm curăţirea sufletului.

Ca ajutor pentru curăţirea inimii avem rugăciunea şi privegherea: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită“ (Matei 26, 41). Privegherea are înţeles de luare aminte, iar rugăciunea are înţeles de angajare în faţa lui Dumnezeu într-o strădanie de a avea inimă curată: „Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule“ spunem noi în rugăciune şi, spunând cuvântul acesta, avem încredinţarea că inima curată este un dar de la Dumnezeu. Ne învrednicim de acest dar în măsura în care ne rugăm şi ne silim, în măsura în care avem priveghere, în măsura în care căutăm să înlăturăm din sufletul nostru orice chip al răutăţii, orice chip al întinării.

Dacă, cu ajutorul lui Dumnezeu, reuşim să ajungem la aceasta, ajungem la linişte sufletească, ajungem la conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu în noi şi în jurul nostru, în natură şi în oameni, şi atunci avem fericirea pe care ne spune Domnul Hristos că o au cei care au inimă curată, care Îl văd pe Dumnezeu.