„Fiecare credincios vine cu sine şi cu tot neamul la biserică“

Două profunde sensuri ale slujirii în parohie am descoperit în discuţia pe care am purtat-o cu părintele Nicuşor Puflea, parohul Bisericii „Sfântul Gheorghe“ din municipiul Giurgiu. Primul este acela că fiecare credincios care intră în biserică vine să se roage cu tot neamul său; apoi, adânca înţelepciune pe care o conţine sfatul „Aveţi grijă cum călcaţi!“, adresat la vreme viitorilor preoţi de către vrednicul de pomenire Mitropolit Antonie Plămădeală. Un „avertisment“ pedagogic ce dezvoltă un întreg program de conduită morală şi spirituală a slujitorului în raport cu Biserica şi credincioşii.

Parohia „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe“, din sudul oraşului Giurgiu, Episcopia Giurgiului, aduce în viaţa credincioşilor dunăreni atât siguranţa şi rodul unei statornice continuităţi spirituale şi istorice, cât şi perspectiva odihnitoare a unei mărturisiri mântuitoare a credinţei. Pentru pelerinul ajuns prima oară în incinta bisericii parohiale, sentimentul că aici timpul face o haltă în curgerea lui este foarte acut. Şi când spunem lucrul acesta ne referim la faptul că în această „pauză“ a mişcării timpului se strânge, revigoratoare, toată pacea uitată, neglijată, izgonită din viaţa noastră, în aceste vremuri agitate şi nesigure pe care le trăim.

Cuvintele slujitorului

La această stare contribuie atât curtea bisericii, cu pomii ei, cu florile ei, cu troiţa ei maramureşeană, cu noua capelă, cu altarul de vară şi cu pământul reavăn pe care urmează să se ridice în curând un aşezământ social, cât şi sfântul locaş, îmbrăcat în excepţionalul lui veşmânt de frescă, aşezat cu măiestrie în „carnea“ varului cald al pereţilor de către profesorul Ion Achiţenie şi ucenicii lui. Toate acestea, dimpreună cu sfinţii şi marele domn al Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân, care veşniceşte pe peretele vestic al bisericii, ale cărui blocuri de piatră scoase din cetatea lui de la fluviu stau acum temelie bisericii ridicate la 1838, şi cu credincioşii înşişi, se pregătesc să primească, în post şi smerenie, marea veste din zorii Paştilor: Hristos a Înviat!

Totul se rotunjeşte însă în cuvintele părintelui paroh Nicuşor Puflea, care, în chiar ziua întâlnirii noastre, împlinea 25 de ani de când fusese hirotonit preot în Catedrala Patriarhală din Bucureşti. „În Giurgiu, slujesc de la 1 martie 1990, iar paroh şi duhovnic celor 900 de familii cât are parohia noastră sunt din 1993. Slujim aici trei preoţi: eu şi părinţii Lori Gabriel Cristea şi Marius Cristian Constantin“, ne-a explicat părintele, după ce ne-a purtat paşii de la un colţ la altul al aşezământului, vorbindu-ne cu bucuria celui care, după o viaţă de slujire, „ştie să păşească“.

Aveam să înţelegem curând ce vrea să ne spună părintele prin aceste cuvinte. Retraşi în pacea zidurilor, în tăcerea şi lumina atât de grăitoare a privirii sfinţilor de pe pereţi, luăm loc în strană, ca nişte oaspeţi de departe poftiţi la Cina cea de Taină. Şi chiar ospătăm într-un fel, privind superba Cină de Taină pictată pe peretele de vest al cafasului şi „gustând“ din harul şi înţelepciunea cuvintelor părintelui paroh. „Slujesc aici cu un sentiment deosebit, pentru că ştiu că fiecare credincios care intră în biserică vine cu sine şi cu tot neamul său pe care îl pomeneşte la rugăciune. Aşa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, la slujbă, în afară de cei prezenţi, sunt şi cetele îngereşti. De aceea, slujesc cu sfială, cu frică, dar şi cu mare încredere în Dumnezeu. Înainte de a începe pictarea bisericii în 2002, am executat consolidarea zidurilor. Atunci am descoperit că bucăţile de piatră din care este construită provin din zidurile cetăţii ridicate de Mircea cel Bătrân. Ca o mulţumire şi mângâiere faţă de jertfa acestui domnitor apărător al credinţei creştine, împreună cu pictorul Ion Achiţenie, am convenit să-l cinstim pictându-l şi pe el. Într-o comunitate, preotul îşi «imprimă emblema» atât în biserică, cât şi în afara ei. Mi-au rămas în minte cuvintele vrednicului de pomenire Mitropolit Antonie Plămădeală, adresat studenţilor în prima zi în care am păşit pe poarta Institutului Teologic din Sibiu: «Atenţie cum călcaţi! Lumea, de acum, vede în voi viitorii preoţi». Purtând permanent reverenda, mărturisim că suntem slujitori ai Domnului. Şi lucrul acesta nu este puţin. Apoi, dialogul pe care îl ai cu credinciosul trebuie purtat cu pace, cum spun Sfinţii Părinţi. Adică, în orice împrejurare, cu ajutorul lui Dumnezeu, trebuie găsit un cuvânt de îmbărbătare. De mângâiere, precum balsamul samarineanului milostiv“, spune părintele.

Despre copii şi viitor

Luând aminte la înţelesul adânc al acestor cuvinte, ne-am continuat cina duhovnicească, meditând la sensul lor ziditor, completându-ne, cu fiecare faptă despre care aflăm, imaginea, chipul felului în care „calcă“ părinţii acestei parohii în lume şi în mijlocul credincioşilor lor. Aşa aflăm că o atenţie deosebită o acordă copiilor, pe care îi pregătesc pentru viaţa creştină, deopotrivă cu şcoala, şi-i ajută pe cei cu situaţie materială precară. „Acum, în perioada Postului Mare, intensificăm activităţile de catehizare, pe care le completăm cu proiecţii de filme cu tematică religioasă şi morală. Trăim vremuri extrem de agitate, tulburi, de înstrăinare. Parcă toată lumea aşteaptă să se întâmple ceva. Credincioşii înţeleg că Biserica, noi, preoţii, nu le putem rezolva chiar toate problemele. Mai ales pe cele materiale, pentru că Biserica nu este minister al economiei. Dar aşteaptă de la noi mângâiere şi o implicare mai mare în activitatea de asistenţă socială şi de educaţie. De aceea aducem copiii în Biserică. Ei sunt viitorul acestei ţări. Generaţia prin care trebuie să conservăm tezaurul Bisericii noastre, care este credinţa în Înviere a neamului strămoşesc“, mai spune părintele Nicuşor Puflea.

Încheiem acest pelerinaj duhovnicesc în Parohia „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe“ din Giurgiu, gândindu-ne ceva mai mult şi mai atent la grija cu care şi noi, pelerini în acest timp, ar trebui să „călcăm“ în viaţă, ca să putem răspunde pregătiţi Mântuitorului când va zice: „Vremea Mea s-a apropiat...“