Filosofia educaţiei la Spiru Haret
Spiru Haret a fost unul dintre primii sociologi români care au folosit pe larg metoda chestionarelor pentru a constata situaţia reală, mai ales în domeniul învăţământului. Poetul George Bacovia relatează despre un chestionar de prin anii 1903-1904, al lui Spiru Haret, care se adresa absolvenţilor de licee pentru a le afla părerile despre învăţământul liceal. În locul răspunsurilor la întrebări, George Bacovia a scris o poezie: „Liceu, cimitir / Al tinereţii mele, / Cu profesori pedanţi / Şi examene grele...“ Se pare că Spiru Haret ar fi spus: „Iată un document autentic!“ Şi, într-adevăr, cam aceasta era situaţia liceelor de băieţi - un fel de cazărmi.
După mai mulţi ani, după numeroasele măsuri pe care le-a instituit Spiru Haret, perioada studiilor liceale a devenit, în liceele româneşti, cea mai frumoasă din viaţă. Horia Stanca, fratele poetului Radu Stanca, ne povestea că a regretat toată adolescenţa faptul că tatăl lor a hotărât să-l dea la liceul german din Sebeş, pe când fratele său mai mare era elev la Liceul românesc „Andrei Şaguna“ din Braşov, cu tradiţii minunate şi o uniformă superbă. Renumele acestui liceu a supravieţuit regimului comunist, ca şi renumele altor licee de pe vremea lui Spiru Haret, spre deosebire de liceele obişnuite din vremea noastră care au ajuns să fie păzite cu poliţia şi jandarmeria pentru a-i scăpa cu viaţă pe liceenii care mai au curajul de a le frecventa. Cimitir, paradis, puşcărie, sintagme care ar trebui să ne dea de gândit.
O nouă filosofie a educaţiei
Fără să cădem peste sensul peiorativ al cuvântului „filosofie“ sau cel banal din zilele noastre de concepţie în genere, se poate spune că Spiru Haret a aplicat o altă filosofie a educaţiei cu rezultate excepţionale; în cazul nostru, transformarea liceului din „cimitir“ în „paradis“. Filosofia aceasta a educaţiei nu este altceva decât pedagogia, pe care trebuie s-o distingem clar de învăţământ. Învăţământul este instituţia şcolii de toate gradele, pe când pedagogia este teoria învăţământului. Şi, dacă ţinem cont de semnificaţia originară a termenului grecesc theoria, care înseamnă „speculaţiune“ sau gândire speculativă, filosofică prin excelenţă, atunci înţelegem faptul că o reformă a învăţământului, o transformare radicală a lui prin măsuri legislative trebuie să aibă la bază o fundamentare solidă pedagogică: o justificare, o trebuinţă a ei de a fi într-un fel sau altul, o exersare, o previziune a unor rezultate scontate pe baza aplicării prealabile a unor metode verificate. Altfel, întreaga instituţie se transformă în „puşcăria“ care trebuie, într-adevăr, păzită cu mijloace evident nepedagogice. Nu trebuie nici să ne mai mire abandonul şcolar, adică „dezertările“, fuga de şcoală, şi a celor săraci, ademeniţi cu „laptele şi cornul“, şi a celor bogaţi care se pot instrui pe bani grei prin străinătăţuri.
Cum poate deveni învăţământul performant?
Spiru Haret, înainte de a fi, de mai multe ori, ministru al învăţământului, ceea ce înseamnă că nu s-a făcut de ocară pe timpul mandatelor, ci a fost mereu reales, rechemat şi la urmă regretat, a fost un învăţăcel strălucit prin tot felul de şcoli dintre cele mai vestite şi apoi un mare învăţător, şi profesor, şi savant de talie mondială, cu recunoaştere, ca să zicem aşa, „cosmică“, cel puţin în sistemul nostru solar. Dar a fost, mai presus de orice, un mare pedagog, adică specialist în filosofia educaţiei. Şi, în ciuda faptului că mă tot „autoplagiez“, o spun şi de data aceasta, că „artileria grea a filosofiei este logica“. Cine nu ştie logică nu înţelege nici măcar de ce râde lumea de el când deschide gura pe la interviurile televizate, dându-se drept reformator al învăţământului. Din păcate însă, atunci când râd telespectatorii reformatorului, atunci plânge învăţământul reformat. Şi dacă la noi, pe plan economic, prin „reformare“ s-a înţeles „lichidare“, începe să se înţeleagă acelaşi lucru şi în învăţământ.
Scopul urmărit de către Spiru Haret, şi de către majoritatea intelectualilor din acea perioadă, de după Unirea Principatelor, prin reforma învăţământului, era, dimpotrivă, instituirea ca atare a unui învăţământ românesc util şi performant. Din această cauză şi principiile fundamentale pedagogico-filosofice ale reformei aveau menirea, prin legiferare, să garanteze aceste obiective.
Câteva dintre principiile acestea, cu valoare logico-metodologică în pedagogia modernă, merită să fie amintite aici şi chiar concretizate, de exemplu, principiul corespondenţei etapelor de învăţământ cu fazele dezvoltării naturale a persoanei: copilărie, adolescenţă, tinereţe, în care se face educaţia obişnuită. Fazele acestea necesită cunoaşterea lor din perspectivă psihopedagogică, dar şi istorico-paideică.
Fazele clasice, adoptate şi de către Spiru Haret, sunt, după vârsta iniţială de şcolarizare la 7 ani, de câte patru ani: şcoala primară (7-11), gimnaziul (12-16), liceul (16-20), în total 12 ani de şcolarizare. Încercările de a începe şcolarizarea mai repede (cum s-a încercat de la 6 ani, şi se încearcă acum de la 5 ani) n-au dat rezultate. Vârsta de 12 ani (clasa a V-a) este cea mai dificilă (începutul adolescenţei). Era şi vârsta despărţirii tradiţionale a băieţilor de fete. Psihologic, la 20 de ani, începe, la indo-europeni, perioada maximei creativităţi (învăţământul superior 20-24 de ani), când tânărul trebuie să fie pregătit pentru a obţine performanţe profesionale. Tendinţa de reducere a învăţământului superior, cum se face astăzi, la 2 ani ½, are consecinţe extrem de grave, cum a fost şi reducerea liceului la 10 clase. Pregătirea totală favorabilă este de 16 ani, cum a gândit-o Spiru Haret, cu respectarea însă şi a celorlalte principii.
Principiul egalităţii şanselor este foarte important şi se referă la condiţiile în care orice elev să poată ajunge, indiferent de mediul din care provine (sat-oraş, munte-câmpie, bogat-sărac), la efectuarea celor 16 ani de educaţie. Ceea ce nu înseamnă însă şi obligativitatea efectuării lor pentru toţi, căci intervine principiul selecţiei. După clasa a IV-a erau instituite examene. Acestea erau de două tipuri: de absolvire a fiecărei clase şi, respectiv, de admitere la gimnaziu, la liceu şi la facultate. Examenele de sfârşit de an erau serioase, de unde noţiunea de „corigenţă“, atât de frecventă, care astăzi a dispărut din vocabularul elevilor şi al studenţilor.
După rezultatele obţinute în clasa a IV-a, devenea operativă un fel de „orientare profesională“, menţinută şi chiar instituţionalizată şi în timpul regimului comunist. Ea se făcea după mai multe criterii: situaţia la învăţătură, tradiţia familială, situaţia materială, starea sănătăţii, aspectul fizic. Sunt cunoscute numeroase cazuri în care învăţătorii sau preoţii au recomandat şi au înlesnit continuarea învăţăturii pe treapta gimnazială a unor elevi dotaţi, în ciuda tradiţiei familiale sau a situaţiei materiale. Altfel, elevii erau orientaţi către învăţământul profesional (şcolile de ucenici). În plus, chiar dacă nu erau bine orientaţi, examenul de admitere la gimnazii făcea selecţia cuvenită, iar erorile erau îndreptate prin examenele anuale, prin reuşite, corigenţe sau repetenţie, astfel încât la treapta liceală, la examenele de admitere se prezentau selectiv cei mai buni elevi. Orientarea profesională funcţiona în continuare, de la şcolile de ucenici la liceele industriale sau de profil (pedagogic, medical, militar, teologic); de la gimnazii la liceele teoretice sau la liceele reale. În aceste condiţii era normal ca şi examenele finale să fie diferenţiate.
La toate acestea se mai adaugă şi câteva condiţii legate de obligativitatea instrucţiunii publice şi gratuitatea acesteia. Obligativitatea se reducea la cele patru clase primare, dar nu era aplicată cu rigiditate, dovadă şi procentele însemnate de analfabeţi şi abandonul şcolar mai ales în mediul rural. Acestea erau suplinite uneori prin educaţia sumară la vechile şcoli de pe lângă biserici. Nu existau decât puţine şcoli pentru copiii cu deficienţe. Oricum numărul candidaţilor pentru clasele liceale industrial-profesionale şi mai ales liceal teoretice şi reale, proporţional cu numărul populaţiei, era mult mai redus decât în zilele noastre. Gratuitatea învăţământului gimnazial şi liceal era obţinută prin burse acordate numai celor mai buni elevi.
Despre uniforma şcolară şi bacalaureatul de altădată
Un aspect particular, considerat astăzi foarte rigid, care asigura pe durata instrucţiunii în instituţiile învăţământului de stat egalitatea elevilor, era obligativitatea uniformei oficiale, fără nici un semn distinctiv, în afară de numărul de înmatriculare, semnul pentru anul de studii, în cifre sau în culori diferite la chipie, grade sau epoleţi, şi, în anumite ocazii, însemne pentru cei mai buni elevi. Ultimul aspect ţinea de principiul stimulării performanţelor şi a competiţiei prin premierea la concursuri şi examenele anuale.
Dezastrul actual al bacalaureatului se datorează nerespectării acestor principii: al selecţiei progresive prin examene anuale şi examene de admitere de la o treaptă la alta; al diversificării învăţământului pre-liceal şi liceal şi al orientării profesionale. Spiru Haret, în condiţiile diversificării învăţământului, a fost împotriva bacalaureatului unic, instituind examenele de absolvire diferenţiate, care, în epoca comunistă, se numeau „de maturitate“.
Dacă ar fi fost respectate principiile reformei lui Spiru Haret la examenele de bacalaureat, adică de absolvire, atunci la liceele teoretice şi reale ar fi trebuit să se prezinte aproximativ 10% dintre absolvenţi, restul participând la examenele de absolvire la liceele industriale şi profesionale.
Diversificarea liceelor a dispărut din cauza dezastrului industrial, economic şi comercial, dar instituţiile liceale corespunzătoare ar fi trebuit totuşi să fie menţinute pentru eventuale specializări în alte ţări, ca şi în vederea studiilor superioare. Căci masa de bacalaureaţi, cei peste 10%, chiar dacă n-ar depăşi 50% dintre posibilii absolvenţi, ajung în învăţământul superior, în care se intră astăzi fără examene de admitere, atât la stat, cât şi la particular, coborând şi aici cu mult exigenţele minime. Or, aceasta înseamnă degradarea întregului învăţământ românesc.
Prestigiul profesorilor de ieri şi de azi
Care sunt însă consecinţele etico-estetice legate de filosofia educaţiei, ca să zicem aşa, ale acestei situaţii? Repartizaţi după aptitudini, interese şi posibilităţi, elevii, din perspectivă bacoviană, începeau să se simtă bine la şcoală, să-şi iubească profesorii şi să-i respecte, să fie solidari cu colegii, competitivi şi cooperanţi. S-a ajuns în multe cazuri la o adevărată mândrie de a fi sau de a fi fost elev al unui liceu („mândria de şagunist“ la Braşov, de exemplu). Până şi uniformele şi chipiele erau purtate cu drag şi păstrate pentru reîntâlnirile tradiţionale. Fiecare şcoală îşi avea tradiţiile sale, jocurile şi obiceiurile, manifestările artistice şi concursurile. Şi trebuie s-o repetăm, Spiru Haret urmărea cu interes de sociolog şi moralist aceste manifestări, pe care am putea să le numim de „solidaritate liceală“.
Nu trebuie să uităm de prestigiul profesorilor de liceu, bine plătiţi, severi şi incoruptibili, respectaţi de întreaga comunitate, condusă în mare parte de către foştii lor elevi. Legenda de incoruptibil a profesorului de liceu avea o bază temeinică, nu numai salarial-financiară, căci nu oricine ajungea profesor, dar mai cu seamă garantată de calitatea, adesea excepţională, a elevilor. Se ajungea uneori la o adevărată camaraderie între profesori şi anumiţi elevi, păstrată de-a lungul întregii vieţi. Bunul-simţ, respectul şi decenţa erau calităţile obişnuite ale elevilor.
Unde suntem?
Ce s-a întâmplat în zilele noastre? Se zice că etapa comunistă nu a făcut decât să pregătească dezastrul din zilele noastre, care tot tinde să se generalizeze. Pe de altă parte, comuniştii au păstrat câteva din realizările reformei lui Spiru Haret, având şi posibilitatea de a o face. Au extins obligativitatea învăţământului şi respectarea acesteia. Dar, ridicând-o până la treapta liceală, au prilejuit perpetuarea lipsei de exigenţă şi de selecţie riguroasă a elevilor, generând de ambele părţi, elevi şi părinţi versus profesori, intervenţii neprincipiale pentru favorizarea elevilor fără merite sau cu abateri. Aceasta, şi pentru că o parte dintre elevi erau obligaţi (şi implicit părinţii) să participe la ceea ce nu le plăcea sau depăşea posibilităţile lor, iar profesorii, prost plătiţi, erau ispitiţi, şi uneori obligaţi de părinţii cu funcţii politice, să obţină avantaje financiare sau materiale ilicite. Existau însă şi mijloace de represiune care n-au permis generalizarea acestei situaţii. Din cauza obligaţiilor politice mulţi dintre profesori şi-au pierdut prestigiul de altădată, iar alţii n-au mai avut interesul să-l menţină. Oricum, până în preajma „revoluţiei“ din 1990, învăţământul liceal românesc era încă foarte bun faţă de altele din lumea capitalistă, şi absolvenţii de licee diferenţiate de la noi, căci diferenţierea s-a menţinut şi chiar s-a accentuat în etapa comunistă de mare anvergură industrială, economică şi comercială, erau bine apreciaţi. Decăderea a început după 1990, iar dezastrul etico-estetic, cel puţin în 2013, a luat deja forme juridice evidente: intervenţia poliţiei, a jandarmeriei şi a procuraturii denotă că situaţia bacalaureatului în România a devenit o problemă serioasă. Ea nu se va rezolva însă numai cu mijloace represive.
Să ne întoarcem la Spiru Haret? Nu se mai poate. Am putea să ne întoarcem însă la filosofia educaţiei, la ştiinţa interdisciplinară pedagogică, sociologică, etică şi estetică, la principiile acesteia, şi să încercăm, dacă se doreşte acest lucru, să le aplicăm la condiţiile grele în care se găseşte ţara noastră. (Acad. Alexandru Surdu)