Florile credinței într-o grădină domnească

Înainte să devină marele centru petrolifer pe care îl știm cu toții, cu mult înainte de ivirea lui I. L. Caragiale și a lui Nichita Stănescu, înainte chiar și de efemera Republică de la Ploiești, însuși Mihai Viteazul a binevoit să-și adune acolo armatele în timpul campaniei sale în Transilvania, făcând din satul Ploiești un târg domnesc. Matei Basarab, care i-a urmat la tron, a zidit acolo, în 1639, frumosul lăcaș închinat Sfinților Apostoli Petru și Pavel.

Un lung șir de preoți au săvârșit slujbe în Biserica Domneasc­ă a Plo­ieș­tilor și generații întregi de credincioși s-au rugat acolo în cei 387 de ani de existență. Zidurile au rămas în picioare, aceleași de la începuturi. Ziduri solide, pe alocuri și de 3 metri, care cunosc cu siguranță tainele „locului mult iubit” de Mihai Viteazul. Dar și părintele paroh Augustin-Ioan Pîrlea le cunoaște. Le-a tot cercetat vreme de 15 ani, adunând laolaltă ce a găsit nu doar în arhivele bisericești, ci și în documente la Academia Română și la Arhivele Statului și, desigur, în scrierile istoricilor. A publicat recent, la Editura „Cuvântul Vieții“, monografia „Biserica Dom­nească Sfinții Apostoli Petru și Pavel și Sfântul Cuvios Serafim de Sarov din municipiul Ploiești”.

Prin perdeaua timpului

Ascultând cuvintele părintelui Pîrlea, care vorbește cu pasiune despre istoricul bisericii, am simţit că particip la o frumoasă lecție de istorie. În pridvor, acolo unde în trecut era un spațiu deschis, sprijinit pe stâlpi octogonali, sub liniștea bolților maiestuoase, mi s-au derulat prin fața ochilor minții toate acele fapte din trecut. Parcă auzeam zăngănitul armelor când Mihai Vodă plănuia gândul său de unire la Alba Iulia. Parcă îl vedeam mai înainte pe Matei Basarab, la Călugăreni, brav și tânăr căpitan în oastea marelui voievod, iar apoi, ajuns pe tron, cum hotăra să mulțumească Domnului prin ridicarea acestei biserici, în urma victoriei de pe Valea Teleajenului împotriva lui Vasile Lupu. Vedeam peștii cum se jucau în heleșteul din apropiere, amenajat atunci de Basarab pentru a aminti de misiunea oblăduitorilor Sfinți Apostoli, care fuseseră pescari de oameni. Apoi, Codrii Vlăsiei, la marginea lor deja populată cu târgoveți, l-au luminat pentru o clipă pe ieroschimonahul Samuilă, care a dăruit bisericii pe cheltuială proprie un clopot, la 1794, păstrat până azi. „Mare jertfă!”, spune părintele, „la vremea aceea se făcea cu greu un asemenea lucru”. Dar cât de frumos era Sfântul Potir de argint aurit, dăruit chiar de domnitor la sfințire! Însă prin perdeaua timpului se mai văd și alți oameni iubitori de sfințenie cum aduc danii bisericii: familia Hagi Cristea vine cu o cruce de argint, un anume Banea Cojocarul aduce o prețioasă icoană a Maicii Domnului, iar negustorul Avram Brașoveanul și Ilinca, soția lui, susțin cheltuiala pictării, în 1742; arhimandritul Gherasim, eclesiarhul Mitropoliei Țării Românești, donează și el în 1804 o Evanghelie ferecată în aur și argint; pe când negustorul Constantin Brăileanu renovează de-a dreptul sfântul lăcaș, la 1787. Nu se poate să nu întrezărim și frumusețea hramurilor de odinioară, să nu-l vedem pe marele tipograf și cântăreț bisericesc Anton Pann cum își etalează cărțile de muzichie pe iarbă și caută să le vândă celor interesați. De sub faldurile istoriei apar și vremuri grele: războaie, incendii, cutremure. O fotografie din 1943 arată aspectul jalnic al bisericii după ce marele cutremur din 1940 a ruinat-o. Și în anii ’60 ai veacului trecut era încă în stare rea, de neslujit înăuntru. O mare consolidare și o restaurare s-au încheiat abia în 1979. Parcă îți închipui predicile rostite cu aplomb de părintele Constantin Galeriu, trimis în misiune de Patriarhul Justinian Marina.

Însemnări de pe cărțile vechi

Părintele paroh este al 50-lea din șirul preoților cunoscuți. La momentul potrivit din Sfânta Liturghie când pomenește ctitorii și foștii slujitori, părintele se gân­dește că trebuie neapărat să afle numele tuturor, întrucât cel mai vechi știut este de la 1794. Caută mereu prin cărțile vechi de cult, de prin secolul 18 și mai târziu, descoperite în podul bisericii. Află tot felul de informații notate pe marginea unor file: „Mi s-a părut interesant că părinții slujitori au notat foarte multe lucruri despre întâmplările deosebite care se petreceau - de exemplu, cutremurele. Iată ce scriau: 9 august 1683, cutremur mare; 31 mai 1738, biserica este afectată; în 1740, oamenii nu se puteau ține pe picioare, a fost un zgomot puternic, unele izvoare au secat, iar în alte părți a țâșnit apă din pământ; în 1740, un alt cutremur în care a fost afectată biserica; la 14 octombrie 1802, pământul se legăna în așa măsură încât credeai că te afli într-o barcă pe valuri, din pământ a țâșnit apă, atunci s-au dărâmat multe case; 11 ianuarie 1839 - din pământ a ieșit țiței în urma cutremurului; 31 august 1894, cutremur foarte violent; 12 mai 1912, s-au produs multe zgomote care puteau fi comparate cu tunetele. În altă parte scrie că oamenii au dormit afară din case, de frică”.

Părintele Ioan-Augustin Pîrlea povestește că există și un document care arată că târgul Ploiești s-a format în jurul acestei biserici, dar oamenii și-au mutat casele mai departe, spre miazănoapte, în urma unei mari inundații provocate de pârâul Dâmbu, care pe atunci era mult mai bogat și energic: „La una dintre inundații, apa a ajuns până la 2 metri înălțime în sfântul lăcaș. Lucrul ăsta a făcut ca întreg centrul orașului, care se afla în jurul bisericii, să se mute către nord”.

Un sentiment de „acasă”

Istoria îndelungată a lăcașului nu poate fi ignorată, dimpotrivă: „Zidurile bisericii, mă gândesc aproape de fiecare dată când slujesc, dacă ar vorbi, ar spune multe lucruri. Au adunat în ele frământările multor generații, întristările multor oameni, bucuriile multor oameni, ca la orice biserică, însă cu atât mai mult cu cât vorbim de 387 de ani. Simt că fiecare om, fie slujitor, fie monah, fie monahie, fie credincios, fiecare a pus ceva aici în sfânta biserică, a contribuit în felul lui, chiar și numai cu o rugăciune”, mărtu­risește părintele. Mereu a trăit un puternic sentiment de „acasă” în privința acestui spațiu și nu s-a gândit că va fi preot în biserica în care a intrat prima dată la vârsta de 14 ani. Pe atunci venea să-l cerceteze pe părintele Constantin Dobrescu. „Era un preot foarte harnic și foarte iscusit al Ploieștiului. Locuia în casa parohială din vecinătatea bisericii. Și, fără să știm că tatăl meu avea să slujească după aceea aici, părintele Dobrescu fiind în vârstă, tata mă trimitea uneori cu ceva de mâncare, cu o plăcintă, la părintele, care era în vârstă, văduv, mai avea și un copil cu anumite suferințe. Și veneam cu bicicleta până aici, intram, vorbeam cu părintele. Apoi, după ce am intrat la seminar, nu lipseam de la slujbe vinerea, sâmbăta și duminica. Fiind băiat de preot, am avut o cinste, dar și o mai mare responsabilitate ca nu cumva să profit de situație. Am ținut neapărat să simt pulsul de la firul ierbii, de jos. Și am cântat, am făcut un cor cu alți tineri la un moment dat, am vândut și lumânări, am făcut și curățenie în biserică, am cântat la strană mulți ani. După absolvirea facultății am fost profesor de religie trei ani, la Liceul de Artă «Carmen Sylva» din Plo­iești”, a povestit părintele.

Tatăl său, părintele Ion Pîrlea, a fost numit paroh aici în 1994. În acea perioadă, biserica a trecut printr-un proces amplu de restaurare, fiind resfințită în 2000.

Prezentul întinerit

Părintele Ioan-Augustin este tatăl a patru copii, de vârste diferite, de la clasele primare până la liceu, pe care îi ține aproape de tinda bisericii, făcând o pastorație adaptată: oferă curtea largă și frumoasă a bisericii ca loc de joacă propriilor copii și tuturor prietenilor și colegilor lor, cu condiția ca și la slujbă, duminica, să se întâlnească tot așa, cu toții. Ideea a dat roade. În același timp, și părinții copiilor vin la slujbe, dar și la activități filantropice pe care părintele paroh și părintele Petre Bănică, al doilea slujitor al bisericii, le dezvoltă în parohie.

Preot din 2007, paroh din 2017, părintele Augustin-Ioan Pîrlea și-a găsit împlinirea în tot ceea ce lucrează în biserică și prin ea. A primit ascultarea de a construi un centru social-filantropic și o grădiniță, lucrare dusă la bun sfârșit și sfințită în 2011. De atunci, singura grădiniță din Prahova care aparține unei biserici este cea de la Biserica Domnească din Ploiești. În plus, prin centrul social au loc multe activităţi, în același timp adăpostind și o bogată bibliotecă.

Sunt multe lucruri din istoria foarte recentă care trebuie amintite. Între acestea, primirea unui fragment din moaștele Sfântului Cuvios Serafim de Sarov, în anul 2012, și atribuirea celui de-al doilea hram în ziua de prăznuire a acestui sfânt, la 2 ianuarie.

Momente scrise cu aur în inimile enoriașilor, dar și ale ploieș­tenilor în general, rămân vizita și slujirea în această biserică a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la 29 iunie 2009, când a fost dezvelit bustul domnitorului-ctitor din incintă. Tot emoționantă a fost și vizita Alteței Sale Regale, Principele Radu, la Biserica Domnească, în ziua de 7 noiembrie 2025. Între bucuriile mai noi se află și confecțio­narea unui nou mobilier bisericesc și a unei noi catapetesme, copie fidelă după cea istorică, amenajarea și înfrumuse­țarea curții, ridicarea unei troițe în memoria eroilor, amenajarea casei parohiale, restaurarea Altarului de vară.

Trandafirii de preț

În grădina bisericii ctitorite de Matei Basarab la Ploiești nu mai există de mult heleșteul cu pești, dar iscusiții pescari de oameni Petru și Pavel au avut grijă ca ur­mașii vrednicilor oameni din vechime să se prindă în plasa cre­dinței și a faptelor bune. Vegheată de ctitori și sfinți, grădina se umple de râsete inocente. „Trebuie să chem copiii să le arăt trandafirii plantați de ei, toți 40 s-au prins!”, mai spune părintele paroh la finalul vizitei noastre.