Folclorul - ştiinţa poporului

Termenul de folclor îşi are etimologia în limba engleză şi a fost folosit pentru prima dată pe 22 august 1846 de către arheologul William J. Thoms. „Folk“ înseamnă popor, iar „lore“ înseamnă ştiinţă, deci folclorul este ştiinţa, creaţia poporului sau, după etnomuzicologul Gheorghe Oprea, „totalitatea creaţiilor artistice integrate culturii populare“. Aici sunt subsumate muzica, literatura (proza, poezia), dansul şi arta plastică. Creaţia populară spirituală din domeniul muzicii, al literaturii şi al dansului constituie etnofonia (gr. ethnos - neam, popor; phoni - voce, sunet), iar creaţiile populare materiale din domeniul portului, al cusăturilor şi al sculpturii, constituie etnografia (gr. ethnos - neam, popor; graphi - scriere, grafică).

Folclorul este prima manifestare de creaţie artistică a unui popor şi el stă la baza creaţiei artistice culte, aşa cum Sfânta Tradiţie a Bisericii, alături de Sfânta Scriptură, ne-a transmis „izvorul sigur al credinţei şi al cunoştinţelor noastre despre cum să trăim pe pământ şi cum… vom dobândi şi viaţa de veci…“ (IPS Antonie, Sibiu, 1985). Folclorul are valori multiple: valoare moral-creştină, anumite genuri populare, cum sunt colindele, cântecele de stea, îşi au izvorul în Sfânta Scriptură, ele având „idei de adâncă şi largă cuprindere teologică..., de aceeaşi valoare ca şi imnologia Bisericii, …ca şi primele scrieri patristice de pe pământul strămoşesc…“ (IPS Teoctist, Iaşi, 1985); valoare istorică, fiind un ecou al trecutului, cu ale cărui date şi întâmplări s-a impregnat; valoare documentar-lingvistică, constituind o arhivă a limbii vorbite; valoare moral-educativă, prin conţinutul de idei se stimulează virtuţi umane ca: hărnicia, cinstea, vitejia, iubirea aproapelui, modestia etc. şi se stigmatizează viciile ca: lenea, beţia, trufia, laşitatea, ura, minciuna etc., şi valoare artistică, prin aceasta fiind sursă de inspiraţie pentru creaţia cultă şi, totodată, model de creaţie pentru aceasta. Valoarea artistică asigură trăinicia creaţiei populare, perenitatea sa. Creaţia populară are câteva caracteristici care o disting de creaţia cultă, şi anume: este anonimă, adică nu i se cunoaşte autorul; este populară, în sensul că este produsă de popor şi se adresează poporului; este colectivă, fiindcă variantei iniţiale a creaţiei, devenită anonimă, i s-au făcut, în timp, retuşuri de către colectivităţile care şi-au însuşit-o; este realistă, pentru că este legată de viaţa cotidiană a oamenilor, pe care o exprimă sincer şi plastic; este naţională prin excelenţă, ea fiind pecetea inconfundabilă a unui popor, adică este imposibil de preluat, nici ca împrumut, într-o altă cultură, aşa cum se întâmplă cu creaţia cultă; este orală, deoarece ni s-a transmis prin viu grai, şi este sincretică, în desfăşurarea sa apărând, simultan, muzică, literatură (poezie, teatru), dans şi port popular. La români, primele creaţii folclorice au vechimea multimilenară a poporului; aşa se explică de ce terminologia creaţiei populare româneşti este de origine latină, şi nu slavă sau greacă: cântec (canto-are), zicere (dico-ere), dor (dolus-ui), durere (dolor-is), vers (versus-is) etc. Prin secolele XV- XVI, anumiţi cronicari fac referiri la muzica populară românească şi la obiceiurile românilor; anumite însemnări le fac şi străinii Matei Strykowsky (1574), Andreas Muthesius (1674), arhidiaconul Paul de Alep (1690) etc., dar cele mai bogate informaţii pe această temă ni le furnizează marele enciclopedist român, Dimitrie Cantemir, în „Descriptio Moldaviae“. Primul document de muzică scrisă cu notaţie liniară apare însă abia în 1680, sub semnătura eruditului călugăr Ioan Căianu (Caioni), şi conţine zece melodii populare româneşti. Urmează diplomatul austriac Franz Josef Sulzer, care, în lucrarea „Istoria Daciei transalpine“, publică în 1781, tot în notaţie liniară, zece jocuri româneşti. Primul folclorist român veritabil este Anton Pann, „cel isteţ ca un proverb“, care afirmă cântecul ca o entitate artistică (muzică şi poezie), scriind cu litere chirilice şi pe notaţie psaltică şi difuzând, prin culegerile „Cântec de stea“ şi „Spitalul amorului sau cântătorul dorului“, creaţii „de la lume adunate şi iarăşi la lume date“. Acestui deschizător de drumuri, crescut pe lângă Biserică, i-au urmat şi alţii: Gavriil Musicescu, Teodor Burada, Dimitrie Vulpian, Ion Vidu, Gheorghe Fira, Béla Bartók, Sabin Drăgoi, Tiberiu Brediceanu, Timotei Popovici, Emil Monţia, Augustin Bena, Gheorghe Cucu, Dumitru Georgescu-Kiriac, pr. Simeon Florea Marian, George Breazul, Constantin Brăiloiu, pr. Teodor Bălăşel, Nicolae Ursu, pr. Gheorghe Dumitrescu-Bistriţa, Traian Mârza, pr. Ion Bârlea, Tiberiu Alexandru, Gh. Ciobanu, Emilia Comişel, Vasile Nicolescu, pr. Alexie Buzera, Gheorghe Oprea etc., adevărate albine lucrătoare, unii chiar regine în stupina creaţiei populare româneşti. Biserica şi Şcoala au avut şi trebuie să aibă în continuare un rol important în conservarea şi transmiterea spre generaţiile viitoare a acestor comori de suflet românesc. După marele George Breazul (teolog), „nu e datorie românească mai vrednică de a fi îndeplinită şi nu e osteneală mai de folos decât să facem părtaşi pe cei mai tineri… de bunurile sufleteşti moştenite din vechime..., iar zestre mai de preţ nu e alta ca averea de cuget şi simţire închisă şi păstrată cu sfântă grijă... în adâncurile sufletului românesc şi creştinesc al moşilor şi strămoşilor noştri“. Această avere ne va individualiza pregnant în lumea tot mai globalizată de azi şi de mâine, constituindu-se într-o pată de culoare autentică şi inconfundabilă în concertul naţiunilor Europei. Odinioară, năvălitorii ne-au cotropit şi ne-au prădat, dar nu ne-au cucerit, ne-au luat recolte, cirezi de vite, aur, lucruri materiale, în general, dar credinţa, cântecul, graiul, portul şi jocul le-am luat cu noi în crâng şi în munţi şi, apoi, le-am transmis mai strălucitoare urmaşilor noştri şi iată că, recent, UNESCO a declarat doina şi căluşul drept patrimoniu imaterial al umanităţii, recunoscând astfel inestimabilele valori care fac parte intrinsecă din fiinţa poporului român.