Frumuseţea creaţiei deschide ştiinţa spre orizontul teologiei

Coborârea în abisurile materiei, scrutarea universului tot mai departe, către marginile lui, dar şi ordinea şi armoniile ce însoţesc viaţa fiecărui organism viu din mediul înconjurător, toate dezvăluie legături profunde între cele două teritorii vaste ale lumii, micro- şi macrocosmos. Pe de o parte, limbajul matematic folosit în teoriile ce descriu micro- şi macrocosmosul arată că teoriile ştiinţifice ce descriu aceste două tărâmuri ale lumii converg şi trasează conturul unui tablou unic, care le cuprinde tot mai bine pe amândouă.

Pe de altă parte, şi spiritul creator al omului se potriveşte cu lumea înconjurătoare, pentru că natura se dovedeşte tot mai mult că este „gata pregătită“ pentru el, ca un vast atelier de creaţie în care sunt aşezate puteri şi structuri pe care omul le poate înţelege şi folosi pentru plasticizarea intenţiilor lui creatoare. În aspectele cele mai intime ale realităţii, în imensitatea universului, dar şi în cele aflate la îndemâna simţurilor lui, omul descoperă tot mai mult frumuseţea lumii, în forma diverselor simetrii, care sunt în acelaşi timp şi indiciile care leagă strâns micro- şi macrocosmosul. Însă frumuseţea şi unitatea lumii, scoase la iveală de ştiinţă, cer un sens mai înalt, care să cuprindă şi pe om, şi viaţa lui în lume, şi frumuseţea virtuţilor pe care el le poate cultiva. Legături ascunse între micro- şi macrocosmos În ultimul secol, o serie întreagă de descoperiri din micro şi macrocosmos au arătat că cele două teritorii ale realităţii au numeroase legături. Proprietăţile ce caracterizează structurile cele mai intime ale lumii fizice corespund altora, care ţin de dimensiunile ei cele mai mari. Gravitaţia, care se întinde până la marginile Universului, strânge materia şi gazul din galaxii în aştri, iar forţa tare, care nu depăşeşte niciodată marginile unui nucleu, face stelele să strălucească, sintetizând noi „materiale“, pentru diversitatea chimică a lumii. Atomii sunt aşezaţi în edificii moleculare de o altă interacţiune, cea electromagnetică, formând structurile lumii fizice, formele, culorile şi texturile care dau diversitate naturii înconjurătoare şi care asigură „suportul“ vieţii. În fine, în ambientul terestru, organismele vii dovedesc o compatibilitate extraordinară cu acest mediu dinamic şi extrem de complex de factori fizici. Unitatea lumii se dezvăluie deodată cu frumuseţea şi raţionalitatea ei Din perspectivă teologică, este semnificativ că amprenta unităţii lumii fizice se descoperă deodată cu diversele simetrii ascunse în lucruri, în legi şi în constituienţii elementari ai materiei. Aceasta înseamnă că semnele unităţii lumii fizice sunt împletite ascuns în frumoasa ei alcătuire, prin structura diverselor puteri şi proprietăţi ce sunt puse împreună. Mai mult chiar, frumuseţea lumii este atât de strâns legată de raţionalitatea şi unitatea ei, încât cercetătorii şi-au croit pur şi simplu ipotezele de lucru după principii de-a dreptul estetice! Strategia lor de a găsi descrieri cât mai cuprinzătoare pentru lumea fizică a fost aleasă plecând de la premisa că rezultatele trebuie să fie caracterizate de frumuseţe. Iar alegerea lor a dat roade. Fiecare teorie fizică posedă, în felul ei, un anumit fel de frumuseţe, crescând tot mai mult convingerea oamenilor de ştiinţă că există o „simetrie finală“, o „simplitate finală“ a tuturor legilor fundamentale după care se comportă universul¹. Ei bine, este semnificativ faptul că, în mod aproape inevitabil, „conceptele care au triumfat“ au fost tocmai acelea care s-au remarcat prin „farmecul lor estetic“ ². Mergând mai departe pe acest drum, principiile de simetrie a căror cuprindere a fost dovedită deja în mai multe rânduri pot deveni, potrivit lui Steven Weinberg, chiar mai mult decât atât - „o anticipare, o premoniţie a frumuseţii teoriei finale“. În orice caz, spune el, o teorie finală nu ar fi acceptată dacă nu ar fi frumoasă ³. Din acest punct de vedere, cunoaşterea lumii înconjurătoare ar putea fi privită ca o explorare neobosită în căutarea frumuseţii ultime, a semnului unităţii lumii fizice, strădania cuprinderii ei într-o teorie care să o exprime întru totul. În acest fel, istoria ştiinţei pare să fie istoria căutării unor „concepte atotcuprinzătoare, unificatoare“. Frumuseţea - criteriu de evaluare a viitoarelor teorii ştiinţifice După multitudinea de simetrii descoperite în creaţie, frumuseţea este pe cale să devină un criteriu esenţial în judecarea viitoarelor teorii fizice despre Univers. Mai mult decât atât, este important de subliniat că, pentru unii cercetători angajaţi în teoriile de unificare, pare tot mai evident că principiile de simetrie nu sunt simple consecinţe ale legilor cunoscute în fizică, ci chiar temeiurile lor! Pe de o parte, situaţia aceasta nouă sugerează că felul de a înţelege lumea şi formulările obişnuite cu privire la teoriile ce descriu fenomenele ei ar putea să se schimbe. Perspectiva dinspre care omul de ştiinţă priveşte acum s-ar putea răsturna. De exemplu, nu ar trebui să ne mai întrebăm cum se face că în Universul nostru masa inerţială este echivalentă cu masa gravifică, tot aşa cum nu ar mai avea rost să ne întrebăm cum se face că cineva dintr-un lift fără hublouri aflat în spaţiu nu poate să distingă între o mişcare accelerată în sus şi exercitarea unei atracţii gravitaţionale în jos ⁴. Poate mai corect este să spunem că „gravitaţia există (n.a.) pentru ca (n. n.) toate sistemele posibile de referinţă să se afle pe picior de egalitate - sau, altfel spus, aşa încât principiul de echivalenţă să fie valabil. La fel, forţele negravitaţionale există (n.a.) pentru ca (n.n.) natura să respecte simetriile de etalonare asociate lor“ ⁵. În căutarea unităţii, ştiinţa se deschide spre ontologie, spre metafizică şi religie Pe de altă parte însă, este important de subliniat că prin toate aceste deschideri întrebările ştiinţelor fizicii se extind neaşteptat de mult. Mai întâi, investigând miezul lucrurilor, cercetând constituenţii care alcătuiesc lumea, fizica a preluat, într-un fel, o parte din preocupările ontologiei ⁶. Având însă în atenţie şi aspecte mai generale, precum caracteristicile spaţiu-timpului, natura vidului, principiul incertitudinii sau relaţia dintre fenomenele lumii fizice şi matematica minţii, fizica formulează teorii cu implicaţii şi mai extinse, situate în câmpul metafizicii ⁷. În fine, dacă se dovedeşte că principiile de simetrie sunt temeiurile legilor cunoscute în fizică, atunci aceste principii ar putea reprezenta un nivel chiar mai fundamental decât particulele şi câmpurile de interacţiuni. Într-o astfel de abordare, fizica ar ajunge să scruteze un tărâm mult mai îndepărtat decât cele pomenite deja. Capătul expediţiei ştiinţifice prin lume ar putea să nu mai fie locul de unde se poate vedea ce anume a determinat ca lumea să fie aşa cum este, şi cum anume a ajuns ea să fie aşa (chestiuni vizate acum de teoriile de unificare). În această nouă situaţie, ştiinţa ar putea să aibă în atenţie răspunsuri mult mai dificile, dar şi mai cuprinzătoare, care ar putea lămuri de ce natura respectă principiile de simetrie asociate interacţiunilor pe care le ştim ⁸. Ştiinţa ar viza, în acest fel, ceea ce este „dedesubtul“ fenomenelor, mai adânc şi mai cuprinzător decât reuşesc să surprindă legile actuale, ceva ce este ascuns „în spatele“ puterilor care mişcă lumea, anume ceea ce le aşează pe acelea în felul cunoscut. Este vorba de „substratul“ ultim al realităţii, de principiile cele mai generale care guvernează lumea fizică, chestiuni situate deopotrivă la marginea şi dincolo de puterile de cuprindere ale raţiunii omeneşti, aspecte ce nu aparţin doar metafizicii, ci care sunt strâns legate de religie. Frumuseţea lumii create cere un sens mai înalt Chiar dacă deţineau mult mai puţine date de ordin fizic despre Univers, şi filosofii greci au surprins, într-un mod remarcabil pentru vremea lor, ordinea şi frumuseţea cosmosului. Este semnificativ aici faptul că Platon sintetizează concepţiile presocraticilor în teoria sa despre cosmos, înţelegându-l ca pe un „vieţuitor însufleţit şi inteligent“ ⁹. Văzut în acest fel, Universul este, într-un fel, revelator pentru viaţă, pentru că întregul cosmic este înţeles ca subiect viu. Cu alte cuvinte, reflecţia filosofică clasică nu a găsit o soluţie mai potrivită pentru cuprinderea frumuseţii şi ordinii cosmosului, decât aceea de a le pune pe acestea în legătură cu viaţa. În zilele noastre, modelul cosmologic computaţional, despre care am mai făcut menţiuni în rubricile noastre, elaborat în baza unui volum de date şi descoperiri incomensurabil mai mare, prezintă Universul în forma unui computer gigantic, care procesează informaţii. Peste timp, aşadar, chiar dacă nu este considerat viu, universul păstrează totuşi caracteristicile unui „organism“ inteligent. Ce vrem să spunem cu aceste menţiuni? Că ordinea şi legităţile Universului, frumuseţea remarcabilă a teoriilor care îl descriu, coerenţa fenomenelor fizice care se petrec în el solicită cumva o explicaţie din partea oricărui privitor, cer un înţeles simbolic, o evaluare hermeneutică care să cuprindă toate aceste aspecte într-un singur contur. Omul - coroana frumuseţilor creaţiei Din perspectivă creştină însă, frumuseţea lumii create constă, în ultimă instanţă, în manifestarea spiritului prin materie ¹⁰. De aceea, privind duhovniceşte, se poate spune că abia omul poate fi numit coroana creaţiei. Între toate făpturile, el este cel care înţelege lumea, el se poate înţelege şi pe sine, ca fiinţă distinctă de lumea lucrurilor, şi tot el este cel care reflectă, în măsura cea mai mare, frumuseţea Creatorului, pentru că a fost creat după chipul Lui şi în vederea asemănării cu El. De aceea, scrie Părintele Dumitru Stăniloae, cea mai mare frumuseţe este „iradierea spiritului viu prin trupul viu, iar aceasta are loc când trupul omului nu mai e stăpânit de materialitate, şi însuşirile spirituale ale lui se fac străvezii, într-un mod neîmpiedecat prin ea“ ¹¹. Dar frumuseţea lumii create e legată de făptura umană şi pentru faptul că omul este singura fiinţă capabilă să înţeleagă simetriile şi armoniile lumii. Numai el poate să sesizeze frumuseţea şi să simtă purtarea de girjă a lui Dumnezeu ce iradiază din frumuseţea şi înţeleapta alcătuire a lumii. Mai mult decât atât, frumuseţea creaţiei nu cheamă pe om doar la cercetarea temeiurilor ei, la descrierea legităţilor ce determină formele ei. Omul poate să sesizeze mai mult, că frumuseţea creaţiei se cere împlinită, prin iubirea lui faţă de alţii şi faţă de Dumnezeu. Frumuseţea lumii create se cere „înmulţită“ în relaţie cu întreaga creaţie, cu semenii şi cu Dumnezeu. „Logosul alcătuirii desăvârşite a lumii, frumuseţea ca adevăr al fiinţelor, scrie teologul Yannaras, nu sunt epuizate, din punctul de vedere al cunoaşterii, într-o determinare „semantică“ (numerică şi cantitativă) de către logosul uman, ci se întâlneşte cu logosul uman în cadrul unui dialog (dia-logos) personal, în cadrul unui fapt al relaţiei personale“ ¹². Frumuseţea creaţiei îndeamnă oamenii la comuniune Este adevărat că prin cercetarea ştiinţifică frumuseţea lumii, diversitatea planurilor ei şi convergenţa lor ies cumva la iveală, într-un mod mai evident. Teologic însă, eforturile de unificare consumate în câmpul ştiinţelor sunt menite să orienteze reflecţia spre viaţa în comuniune a oamenilor şi a lor cu Dumnezeu. Abia punerea tuturor celor existente în legătură cu Dumnezeu Care le-a făcut leagă cu sens lucrurile create, aduce pe oameni în comuniune şi împlineşte vieţile lor. Prin curăţirea de patimi şi prin viaţa duhovnicească, unitatea lumii devine tot mai clară, dincolo de planurile lumii, dincolo de fragmentarea realităţii, în Hristos. Din perspectivă teologică, „unitatea finală (...) cuprinde în ea talanţii sporiţi cu care oamenii au fost înzestraţi la creaţie şi trimişi ca lucrători în vie (lume). Ei au crescut în cunoaşterea şi în bunătatea data lor ca aspiraţie şi în parte ca virtualitate la început, lucrând împreună în lume. Ei au făcut loc în ei şi în lume bogăţiilor de bunătate şi de frumuseţe ale lui Dumnezeu, conform puterii lor de a le primi şi de a le reflecta, actualizând totodată potenţele sădite în ei şi în lume“ ¹³. Unitatea lumii se cere împlinită prin solidaritatea oamenilor Din perspectivă ortodoxă, aşadar, omul reprezintă, prin excelenţă, frumuseţea lumii, şi el este cel chemat să reflecte cel mai mult frumuseţea Creatorului. Biserica arată pe sfinţi ca fiind mărturisitorii vii ai frumuseţii lui Dumnezeu, care iradiază în lume frumuseţea bunătăţii Lui arătată în purtarea Lui de grijă pentru om. Sfinţii înfrumuseţează lumea şi arătă că ea poate spori în frumuseţe prin frumuseţea netrecătoare a omului înduhovnicit, prin harul lui Dumnezeu Care lucrează în el şi în lume, în mod interior. „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic“ (Ioan 15, 5). Prin aceasta, frumuseţea lumii este legată de virtuţile omului, de frumuseţea lui sufletească. Curăţirea vieţii omului se imprimă în întrega creaţie. Harul lui Dumnezeu pătrunde şi sfinţeşte materia lumii prin sufletul omului care sfinţeşte trupul, şi prin viaţa omului în lume. Atât de strânsă este legătura dintre om şi lume, atât de adânc pătrunde sfinţenia lui în ea, încât până şi moartea sfinţilor, despărţirea sufletelor lor de trupurile lor, se dovedeşte a fi un proces de sfinţire a lumii, în care trupurile lor înduhovnicite pătrund chimia lumii şi o sfinţesc pe ea ¹⁴. Iubirea dintre oameni şi unitatea tuturor în Dumnezeu În utlimă instanţă, unirea tuturor celor create şi a oamenilor întreolaltă este posibilă tocmai pentru că în vederea ei au fost făcute toate, încă de la început. Întreaga lume a fost creată ca să devină Biserica lui Dumnezeu, în care omul să fie preotul Lui, încât, prin unirea omului cu Dumnezeu, toate cele din lume să fie adunate în el şi unite cu El. Unitatea întregii creaţii, comuniunea tuturor oamenilor, cunoaşterea lumii şi rostul vieţii se pot împlini doar prin comuniunea de iubire a omului cu Dumnezeu. Hristos este „Calea, Adevărul şi Viaţa“ (Ioan 14, 6), „prin Care şi pentru Care au fost făcute toate“ (Evrei, 2, 10). „Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute, şi cele nevăzute (...) Toate s-au făcut prin El şi pentru El“. (Coloseni, 1, 16), „...pentru noi, este un singur Dumnezeu, Tatăl, din Care sunt toate, şi noi întru El; şi un singur Domn, Iisus Hristos, prin Care sunt toate, şi noi prin El“ (Corinteni, 8, 6). Părintele Stăniloae remarcă faptul că abia atunci când unitatea lumii e pusă în legătură cu un Subiect superior, care o creează şi o susţine, care nu numai le vorbeşte spiritual persoanelor, ci le-a şi creat şi le susţine ca atare în unitatea între ele şi în unitatea lumii prin lucrarea Lui, frumuseţea ei se împlineşte, viaţa şi lumea capătă sens. „În Cuvântul personal suprem îşi au, ca într-un izvor, originea universul raţional întreg şi toate întregurile raţionale neconfundate, care fac parte din unitatea lui. (...) Însuşi Cuvântul, prin Care s-a creat şi se menţine universul, ca acelaşi întreg armonios, susţine, în părţile lui, mişcarea unitară şi multiplă prin lucrarea Lui, care se manifestă în nenumărate lucrări. Şi tot El susţine şi o mişcare de cunoaştere şi de organizare a forţelor universului, corespunzătoare lor. O susţine aceasta nu numai fiind Cuvânt sau Raţiune creatoare supremă, ci şi ca Fiu al Tatălui, care vrea să adune tot mai mult în simţirea Sa filială faţă de Tatăl întreaga creaţiune, legând lumea prin persoanele conştiente de Dumnezeu şi prin iubire. Raţionalitatea ei unitară face posibilă iubirea între oameni şi dă unităţii tuturor cu Dumnezeu şi între ei bucuria iubiri“ ¹⁵. De aceea, se poate spune că ţelul cosmologiei, adică cel al teoriei naturale, este unificarea „tuturor în toate“, formând un singur tot al vieţii dumnezeieşti; ceea ce înseamnă că teoria naturală se împlineşte în teologie, în vederea nemijlocită şi în experierea logosului nezidit al Lucrărilor dumnezeieşti“ ¹⁶. Note: ¹Abdus Salam, „Conceptul de simetrie şi teoria fundamentală a materiei“, în Ştiinţa, bun al întregii omeniri, Editura Politică, Bucureşti, 1985, p. 123. ² Ibidem. ³ Steven Winberg, Visul unei teorii finale, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 147. ⁴ Pentru mai multe detalii, Brian Greene, Universul elegant. Supercorzi, dimensiuni ascunse şi căutarea teoriei ultime, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 392 sqq. Ideea este menţionată şi de Steven Weinberg:„Simetria între diferitele sisteme de referinţă impune existenţa gravitaţiei“ Cf. op. cit., p. 129. ⁵ Brian Greene, op. cit., p. 392. ⁶ Cf. Michael Heller, „Essential Tension: Mathematics-Physics-Philosophy“, în rev. Foundation of Science 2 (1997), p. 44-46. ⁷ Hyung S. Choi, „Science of the Unseen“, în vol. Spiritual Information. 100 perspectives on science and religion, ed. Charles L. Harper Junior, Templeton Fundation Press, 2005, p. 157. ⁸ Brian Greene, op. cit., p. 392. ⁹ Christos Yannaras, Persoană şi eros, Editura Anastasia, Bucureşti, 2000, p. 91. ¹⁰ Pr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996, vol. I, p. 293. ¹¹ Ibidem. ¹² Christos Yannaras, op. cit., p. 97 ¹³ Pr. D. Stăniloae, Introducere în Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006, p. 58. ¹⁴ Cf. Panayotis Nellas, Omul - animal îndumnezeit, Editura Deisis, Sibiu, 1999. ¹⁵ Cf. Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987, pp. 254-255 ¹⁶ Christos Yannaras, op. cit., pp. 111-112.