Gelozia soțului și dreptatea lui Dumnezeu

Printre poruncile și rânduielile Torei pe care poporul Israel le primește de la Dumnezeu după ieșirea din Egipt întâlnim, în capitolul 5 al cărții Numerii (v. 12-31), o rânduială foarte detaliată pentru lămurirea bănuielii de infidelitate care planează asupra unei soții. Este un pasaj biblic care poate stârni nedumerire cititorului contemporan, mai ales prin limbajul explicit și prin caracterul ritualului descris, greu de asociat, la prima vedere, cu un text sacru precum Scriptura.

Începutul pasajului prezintă situația în care asupra unui bărbat căsătorit cade „duhul îndoielii”, iar el devine suspicios că soția sa l-ar putea înșela, fără ca vinovăția sau nevinovăția ei să poată fi dovedită. Textul nu prezintă gelozia soțului ca pe un lucru pozitiv. Dimpotrivă, este o situație care se cere lămurită întrucât fie soția păcătuiește prin infidelitate, fie soțul păcătuiește față de ea, acuzând-o pe nedrept. Chiar și jertfa adusă cu acest prilej are un caracter special și amintește de suspiciunea care planează asupra căsniciei, nu de împăcarea cu Dumnezeu. Deși ni se poate părea straniu, întregul ritual pe care soția, în special, trebuie să îl parcurgă are ca scop stabilirea adevărului și, în cele din urmă, salvarea căsniciei. În multe dintre culturile lumii antice, soțul putea divorța pentru orice motiv, chiar și pe baza unei simple bănuieli. În Israel, însă, despărțirea nu se putea produce decât pe motiv de adulter dovedit.

După ce soțul gelos își aduce soția și jertfa înaintea cortului adunării, preotul o duce pe femeie la ușa lăcașului, în prezența Domnului, îi descoperă capul și îi pune în mână jertfa, „darul de bănuială, care amintește vinovăția”. Apoi el umple un vas cu apă curată și adaugă în ea puțină țărână din pământul dinaintea cortului, evocând astfel pământul sfințit de prezența lui Dumnezeu pe care a călcat Moise la muntele Horeb. În acest cadru, preotul îi cere femeii bănuite să jure că este nevinovată de orice infidelitate și să bea din „apa amară care aduce blestem”. Dacă este nevinovată, apa nu îi va face nici un rău. Dacă însă și-a înșelat soțul și nu a recunoscut fapta, apa blestemului îi va provoca o suferință fizică, afectându-i organele reproductive și capacitatea de a mai concepe. După ce scrie pe un sul ­cuvintele blestemului și le spală în apa din vas, preotul pune pe jertfelnic darul de făină adus de cei doi soți, iar femeia bea din apa pregătită. Textul subliniază că blestemul se manifestă numai dacă femeia este vinovată și își ascunde păcatul. Dincolo de suferința fizică, pasajul mai evidențiază și rușinea pe care ea o va purta în comunitate.

Privit prin ochii omului modern, întregul ritual poate părea o formă de umilire și de tratament profund nedrept aplicat femeii asupra căreia plana suspiciunea de infidelitate. Ceea ce pentru lumea antică reprezenta un ritual solemn menit să restabilească adevărul poate fi perceput astăzi drept o practică degradantă, care pune trupul și onoarea femeii sub semnul acuzației. Să reținem, însă, că acest ritual trebuie înțeles în cadrul normelor sociale și religioase ale epocii de bronz, profund diferite de cele ale societății contemporane și, prin urmare, mult mai puțin scandaloase pentru mentalitatea vremii decât pentru noi.

Citind cu atenție textul, observăm că în orice moment al ritualului sau chiar înainte de sosirea la cortul adunării, femeia vinovată de adulter îi putea mărturisi soțului fapta sa. Oricât de umilitor ni s-ar părea astăzi, ritualul reprezenta pentru soția nevinovată, bănuită de un soț gelos, o cale solemnă de a-și dovedi inocența. În acest caz, bărbatul era cel care greșea față de soția sa acuzând-o pe nedrept, iar rușinea acuzației nedrepte se întorcea asupra lui. Așadar, gelozia nu este prezentată de textul biblic drept un lucru bun sau necesar, ci ca o situație care trebuie lămurită înaintea lui Dumnezeu. „Duhul îndoielii” care cade asupra bărbatului nu este o simplă metaforă, ci este un duh demonic, căruia el alege ­
să-i dea ascultare în detrimentul
cuvintelor soției sale.

Dincolo de cazul concret din cartea Numerii, acest episod se înscrie într-o perspectivă mai largă a Legii lui Dumnezeu asupra femeii. Într-o lume în care puterea socială și juridică se afla în mâinile bărbatului, Vechiul Testament mărturisește în mod repetat grija și protecția deosebită pe care Dumnezeu le arată femeilor, oferindu-le, în raport cu multe dintre culturile lumii antice, o demnitate și o apărare neobișnuite pentru acea vreme. Scriptura îi responsabilizează pe cei care dețin puterea în societate și, după cum rezultă și din alte pasaje, oferă femeii prezumția de nevinovăție în situația în care acuzațiile care i se aduc nu pot fi dovedite.

Poate că tocmai aici se află una dintre surprizele Scripturii pentru omul modern: cu mii de ani înainte ca lumea să vorbească despre drepturile femeii și despre dezechilibrul de putere dintre ea și bărbat, Legea lui Dumnezeu îi recunoștea acesteia dreptul de a fi ascultată, de a-și dovedi nevinovăția și de a nu fi condamnată pe baza simplei suspiciuni. Tocmai de aceea textele biblice merită citite cu mai multă atenție: ceea ce, la prima vedere, poate părea expresia mentalității misogine a unei lumi demult apuse ascunde, adeseori, o preocupare surprinzător de fermă pentru apărarea femeii și a demnității sale.