Generalul Iovănel, un român cu inimă mare

A luptat ca locotenent de cavalerie în al Doilea Război Mondial. În cele peste 1.000 de zile petrecute pe front nu a fost rănit nici măcar o dată. A fost decorat de treisprezece ori, iar în urmă cu un an, a fost ridicat la rangul de general de brigadă în rezervă. La cei 87 de ani împliniţi, fostul cavalerist Bujor Iovănel crede că toate în viaţă se fac cu ajutorul şi cu credinţa în Dumnezeu.

Prima lecţie de patriotism a luat-o de la tatăl său, fost combatant în Primul Război Mondial. Aşa se face că, la numai zece ani, viitorul cavalerist devenise un neîntrecut ochitor şi expert al concursurilor de tir. Tot de la tatăl său a primit în dar prima sa armă cu glonţ. A urmat Şcoala "Ioan Heliade Rădulescu" din Craiova şi apoi Colegiul Naţional "Fraţii Buzeşti". La vârsta de douăzeci de ani a păşit pe poarta Şcolii Militare de Ofiţeri de Cavalerie din Sibiu. Eroul de la Mărăşeşti Al Doilea Război Mondial era în plină fierbere, aşa că tânărul cursant nu a trecut mai repede peste etapa de teorie. După numai câteva luni a fost trimis pe front. Despre locul unde urma să meargă nu ştia prea multe. Avea însă foarte clar în minte povestea tatălui, pe care o auzise de mic. Actul său de curaj din Primul Război Mondial se contura ca un model de viaţă: "Tata a fost luptător şi erou. El a ajuns în Primul Război Mondial la stagiul de caporal. Pe vremea aceea gradul de caporal era un rang destul de important pentru trupă. Se dădea unui om care a trecut de la nivelul de soldat la nivelul de coordonator al unei companii. El nu a avut pregătire militară. S-a înscris la regimentul "1 Vânători", care funcţiona pe vremea aceea în Craiova, şi a plecat cu el pe front. A luptat la Mărăşeşti. Într-o noapte, garnizoana în care lupta a fost luată prin surprindere de câteva companii din trupele germane bavareze, cele mai dure din armata nemţească. Asta se întâmpla prin luna iunie a anului 1916. S-a dat semnalul de alarmă şi toată lumea a ieşit din tranşee pentru lupta la baionetă. În urma atacului, tata a căzut rănit de glonţ, asta după ce eliminase doi soldaţi bavarezi. A fost declarat erou. A ajuns la spital unde a stat cam două luni, după care a cerut să revină pe front. A ajuns până la Budapesta unde s-a şi terminat războiul pentru români. Pentru faptele sale de vitejie a primit Virtutea Militară şi medalia "Bărbăţie şi credinţă"", mărturiseşte veteranul nostru. Prima zi de război a fost pe frontul de la Arad, unde a intrat ca sublocotenent în regimentul "11 Călăraşi". Aici a primit botezul focului de la câteva avioane ruseşti care survolau zona. Era primul contact cu moartea. Au căzut doi camarazi. Din acest moment cavaleristul nostru a ştiut că trebuie să aplice pentru fiecare zi principiul pe care îl învăţase teoretic de la profesorii săi în şcoala militară: "Multă sudoare pe câmpul de instrucţie, puţin sânge pe câmpul de luptă". Lângă acest adevărat dicton al companiei pe care o conducea, locotenentul Bujorel a aşezat întotdeauna şi o rugăciune. Era un antrenament spiritual pe care îl exersau cu toţii: "Până să ajungem în focul luptei, se impunea să ne călim şi moral. În fiecare clipă aveam moartea în faţă. Nu ştiai de unde te pândeşte. De foarte multe ori spuneam "Doamne ajută-mă să ajung şi ziua de mâine!". Oriunde ne aflam, în tranşee, pe poziţie, nu ne lipsea, la nici unul dintre noi, rugăciunea de pe buze. Era motoul nostru de fiecare zi". "Cât de mult preţuieşte viaţa un om" Misiunea de dincolo de Bug poartă şi acum o încărcătură aparte pentru veteranul nostru. Pe lângă faptele de arme, misiunea creştină era primordială. Mii de copii din Ucraina şi Rusia au fost botezaţi creştineşte de preoţii militari din companiile române. La fel de mulţi au primit şi Taina Sfintei Cununii: "A fost o adevărată misiune spirituală. S-a ajuns până în stepa calmucă. Eu nu am prins decât perioada de retragere din aceste locuri, când trebuia să ţinem piept trupelor sovietice ca să nu ne ia prizonieri", mărturiseşte bătrânul cavalerist. Au urmat, rând pe rând, campaniile din Transilvania, Ungaria şi cele din Cehoslovacia de pe valea Moraviei, împotriva alianţei germano-hortiste. A fost o perioadă extrem de grea. Din 23 august 1944 şi până pe 9 august 1945, locotenentul Iovănel şi cei 32 de camarazi din compania sa au brăzdat frontul pentru eliberarea patriei de sub jugul dominaţiei străine. Dintre aceştia, doar doi au căzut la datorie: "Pierderile mari au fost pentru infanterişti, care trebuiau să intre în linia întâi. Noi eram SUVEICA. Acopeream flancurile atunci când camarazii din prima linie se retrăgeau. Aveam misiunea să acoperim breşele create de inamic şi să-i ducem pe răniţi la centrele sanitare". Fără îndoială ani grei, de zbucium şi patos interior, însă, pentru cavaleristul nostru, au fost ca o adevărată şcoală, ca o adevărată lecţie de viaţă. Acolo, pe front, cu Dumnezeu în suflet, a învăţat să preţuiască valorile supreme: "Cei mai frumoşi ani ai tinereţii mele i-am închinat patriei şi ţărânei din care am fost născut. Atunci am învăţat cu adevărat să iubesc ţara, în acele clipe de încleştare cu duşmanul cotropitor... Să preţuiesc viaţa camarazilor aflaţi în pericol de moarte. În marea familie cazonă am descifrat înălţătorul sentiment camaradesc şi cât de mult preţuieşte viaţa unui om". 13 decoraţii şi ordine militare Ca răsplată pentru jertfa sa de curaj şi de bărbăţie, temerarul cavalerist a primit nu mai puţin de treisprezece medalii şi ordine militare. Fiecare are povestea ei. Le păstrează alături de cele ale tatălui său, eroul de la Mărăşeşti, şi-i place să le scoată din când în când, la zi de sărbătoare, pentru a le arăta nepoţilor. Dintre toate, cea mai valoroasă este "Virtutea militară" pe care a primit-o după ce a distrus două şenilete inamice. Cu câţiva ani în urmă a primit din partea Primăriei, ca semn de preţuire, Diploma de cetăţean de onoare al Municipiului Craiova. Este şi cetăţean de onoare al localităţii Robăneşti, acolo unde, în Primul Război Mondial, cavaleriştii români au purtat odiseica şarjă împotriva inamicului cotropitor. Ultima distincţie primită este rangul de general de brigadă în rezervă. Un epitaf pentru cei căzuţi la datorie În amintirea camarazilor căzuţi la datorie, bătrânul general închină, ori de câte ori aceştia sunt pomeniţi, câte un epitaf, pe care-l citeşte la mormântul Eroului Necunoscut: "Pământul nostru strămoşesc,/ Pământul nostru sfânt românesc/ Şi-a fost scris ca zeci şi sute/ De mii ca voi/ Să nu vă mai întoarceţi acasă înapoi./ Căzând la datorie cu fruntea-n sus,/ Cu arma-n mână,/ Cu gândul la casa voastră, copiii voştri/ Şi patria străbună,/ Şi nimeni n-a fost lângă voi ca să vă-nchidă ochii,/ Cu lumânări şi lacrimi să vă petreacă la mormânt,/ Şi să vă-ngroape trupurile sub brazda de pământ./ Şi mulţi din voi n-aveţi la cap o cruce,/ Însemn avea să fie,/ Ca să spună celor ce după voi aveau să vie,/ Numele vostru sfânt, ce aţi căzut la datorie./ Noi, ce-am rămas încă în viaţă/ Ne mirăm cu sufletul îndurerat de voi,/ Închin aceste gânduri,/ Întreaga noastră fiinţă,/ Sufletelor voastre de eroi".