Golgota, agonie şi apoteoză

Cicero, în celebra sa cuvântare ținută în apărarea lui Gaius Rabirius, cel acuzat de Iulius Cesar de ­crimă și trădare, spunea că moartea pe cruce era cea mai cumplită pedeapsă care putea fi aplicată cuiva, ­găsit vinovat de crimă. Era de neconceput ca un cetățean roman sau un om liber să fie pedepsit prin crucificare. „... în orice nenorocire se păstrează o ­urmă de libertate”, spunea Cicero. ... „dacă ne amenință moartea, să murim în libertate, să fie alungați călăul, decapitarea și mai ales numele crucii, nu doar de pe trupurile cetățenilor romani, ci și din gândurile, ochii și urechile lor. Căci toate aceste lucruri... sunt nedemne de un cetățean ­roman și un om liber” (Cicero, Pro Rabino 5, 6). 

Mai departe, același Cicero cerea ca teroarea crucii (terror crucis) să nu fie aplicată nici măcar sclavilor, și nici celor care s-ar face vinovați de trădarea intereselor statului roman, ceea ce justiția romană numea „perduellio”. Nu vom insista asupra motivului pentru care Cicero apăra cu talent și tenacitate nu numai un acuzat, ci și, mai cu seamă, întreaga cultură democratică a cetățenilor Republicii romane amenințată prin ispita și utopia totalitară care pusese stăpânire pe Cesar. Crucificarea, se știe, reprezenta o exagerare în Codul penal, fiind o apoteoză a pedepsirii unui făptaș. Era o condamnare teribilă și exemplară, când, se credea, doar cruzimea răzbuna fapta criminală înfăptuită de cel găsit vinovat.

Iisus Hristos a fost crucificat. Este unanim recunoscut că nimic nu a justificat o condamnare atât de nedreaptă și de violentă. Chiar dacă epoca lui Cicero trecuse de mult și pedeapsa prin crucificare era folosită pe scară largă de armata imperială romană în teritoriile cucerite, devenite provincii romane. Moartea pe cruce a Mântuitorului nostru Iisus Hristos ­este voia Domnului, deoarece prin cea mai cumplită pedeapsă, prin violența ei maximă, este evident că nimeni, nici un vinovat și nici un păcătos, nu are cum să fie exclus de la mântuirea dăruită nouă prin Iisus Hristos, Mântuitorul. Victoria asupra morții, prin moartea pe CRUCE, este victoria universală a umanității. Crucificarea trebuie înțeleasă ca dovada supremă a iertării dumnezeiești, ca absoluta logică cerească a chemării întregii omeniri la mântuire. Moartea, prin cea mai disprețuită și agresivă pedeapsă capitală ­imaginată de imperfecta justiție umană, ne transformă, ne înnobilează, ne readuce în poziția privilegiată de care umanitatea se bucura înainte de pierderea ­Raiului.

Involuntar, când deschidem brațele în dorința de a îmbrățișa pe cineva, noi formăm o cruce. Brațele noastre sunt într-o poziție orizontală față de verticalitatea trupului. Așadar, forma crucii nu este în prima ei accepțiune instrumentul de pedeapsă prin crucificare, ci dorința de a strânge în brațe pe cineva apropiat și drag. Dumnezeu ne-a dăruit acest gest, prin care ne apropiem de ceilalți și luptăm împotriva singurătății și a înstrăinării. După Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, simbolul Crucii se cristalizează ca semn al victoriei noastre asupra tuturor ispitelor, el fiind pentru eternitate așezat în inima noastră. Prin acest semn învingem! Desfacem brațele către o linie orizontală și ca prim gest când vrem să ne rugăm. Un foarte frumos exemplu în acest sens este minunatul mozaic de la Bazilica „Sfântul Apolinarie” din Classe, lângă Ravenna. Sfântul Apolinarie este reprezentat deschizând brațele, pregătindu-se pentru rugăciune și pentru a binecuvânta pe credincioșii care stau la dreapta și la stânga lui, reprezentați prin doisprezece miei. Deasupra sa ­este „crux gemmata”, adică o cruce împodobită cu nestemate, aici de­senate ca stele, care în simbolistica iconografică bizantină înseamnă victoria Mântuitorului asupra morții. Reprezintă frumu­sețea și strălucirea Binelui învingător. Fostul instrument de tortură se transformă în semnul prețios, strălucitor, magnific, care ne anunță că Raiul ne este accesibil. Deasupra Sfintei Cruci gemate, cel mai sus, stă medalionul Mântuitorului, înconjurat de simbolurile celor patru evangheliști. Imediat dedesubt sunt pictați alți doisprezece miei, aceștia fiind Sfinții Apostoli. Privind felul cum Sfântul Apolinarie ține mâinile, pregătindu-se de rugăciune, înțelegem că el, și noi ca și el, reactualizează neîncetat semnul Sfintei Cruci ca parte activă și constantă a vieții noastre spirituale. Crucea este apropiere de Dumnezeu, noi trăim cu acest semn. Sărbătoarea Învierii Domnului și semnul Sfintei Cruci ne învață că El este mereu alături de noi, cei care celebrăm cu ajutorul divin noua libertate de a alege între bine și rău. Adică, de a ne alege soarta, de a lupta pentru lumină. Sau, răi, nefericiți și însingurați, să trăim mai departe sub „teroarea crucii”, riscând ­crucificarea așa cum Cicero o înțelegea în sens penal, ca o condamnare pentru faptele rele comise. Cicero avea scuza că nu cunoștea sfințenia Crucii. Noi o cunoaștem. Învierea Domnului este reactualizarea din generație în generație a iubirii divine. Sfintele Paști sunt din acest motiv punctul central al vieții. Este esențial să învățăm acest adevăr fundamental. Cea mai frumoasă descriere a sărbătorii pascale este neîndoios mărturia Sfântului Apostol Pavel din prima Epistolă către Corinteni: „Dacă nu este înviere a morților, nici Hristos n-a înviat. Și dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică și credința voastră” (1 Cor 15, 13-14).

 În noaptea de Înviere mă gândesc uneori la Sfânta Taină a Botezului. Logica scufundării în apă mă ajută să înțeleg mai bine, cred, și sensul sărbătorii pascale. După cum cel care primește Botezul este scos din apă spălat de păcatul strămoșesc, și Mântuitorul s-a coborât în iad pentru a-i scoate pe păcătoși din păcate, ajutându-i să întrezărească iarăși soarele speranței. Iisus Hristos l-a readus la viață pe Lazăr, cel care trecuse peste hotarul morții. Înțeleg readucerea la viață ca fiind o minune petrecută la nivel individual. ­Lazăr a trăit mai departe, primind o nouă viață și noua șansă de a fi mai departe prietenul Domnului. Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, om adevărat și Dumnezeu adevărat, este o șansă colectivă a noastră, a oamenilor, dar și a fiecăruia în parte. Toți vom ajunge la Judecata de Apoi. Dar prieten al Domnului devine fiecare pentru el, prin lupta proprie, cu ajutorul primit prin Sfânta ­Biserică.