Grija iubitoare a lui Dumnezeu
Duminica a 3-a după Rusalii (Despre grijile vieţii) Matei 6, 22-33
Zis-a Domnul: Luminătorul trupului este ochiul; dacă ochiul tău va fi curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar dacă ochiul tău va fi rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul, cu cât mai mult! Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona. De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; oare nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât haina? Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele? Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc, şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor? Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Pentru că după toate acestea se străduiesc păgânii; doar ştie Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă.
Omul trăieşte în creaţia lui Dumnezeu, în lumea concretă, caracteristic acesteia fiindu-i materialitatea, corporalitatea, vizibilul. Aşezată în trup, firea omenească este obligată să ţină seama de această materialitate, care de multe ori intră în contradicţie cu sufletul. Mai mult, atitudini diferite, contraziceri şi divergenţe se instalează chiar între suflet şi trup.
Omul are nevoie de lucrurile materiale, iar viaţa pământească solicită şi o grijă firească faţă de trup. Aşa înţelegem rostul hranei, al îmbrăcămintei, al locuinţei, care îi sunt indispensabile omului. Dar acestea devin, adeseori, altceva decât necesităţi. Grijile ne întunecă vederea, accentul aşezat pe cele materiale ne fură mintea, iar sufletul se simte tot mai încorsetat de materia care ar fi trebuit să îi fie de ajutor; iar această situaţie ne obligă să facem câteodată ierarhizări greşite. De aceea realizăm, adeseori destul de târziu, că de la necesitatea bunurilor materiale - o stare firească - am ajuns la suficienţa acestora, pentru ca de aici să nu ne mai împlinească decât surplusul lor. Ori nici acesta.
Evanghelia ne prezintă cu realism această stare de fapt, pericopa care se citeşte astăzi fiind - în ultimă instanţă - nu un îndemn la lene şi la inactivism, ci o pildă a cumpătării şi echilibrului, dar mai ales o solicitare la ierarhizarea corectă a valorilor vieţii. Mântuitorul ne îndeamnă să lăsăm deoparte grija excesivă pentru bunurile de care avem nevoie pentru a vieţui pe pământ şi să nu ne îngrijorăm pentru felul în care le vom dobândi, având încredere că le vom primi în mod firesc; dar El vrea şi să le folosim la fel de firesc.
„Unde este comoara ta...” - căutarea care nu împlineşte
Omul se lasă prins de vârtejul căutării şi câştigării bunurilor de care, e adevărat, are nevoie pentru desfăşurarea vieţii în condiţii decente. Căutarea acestor bunuri poate să devină atât de presantă încât atenţia să fie îndreptată prioritar ori poate chiar numai spre împlinirea acestui deziderat. Iar într-o asemenea situaţie nevoia pe care o aveam şi de la care am plecat poate să subjuge ritmul, frumuseţea, ca şi valorile vieţii. Căutarea bunurilor duce - aproape fără excepţie, mai devreme sau mai târziu - la primirea lor din partea lui Dumnezeu. Dar omul, în ciuda faptului că a primit ceea ce căutase, se dezlipeşte greu de scopul căutării iniţiale. Căutarea se împlineşte, necesitatea se transformă în surplus, dar - între timp şi pe nesimţite - materialitatea subjugă sufletul. Adesea, omul uită să se despartă de căutarea care la început îi era chiar necesară pentru a trăi el şi cei dragi ai lui. Astfel, chiar responsabilitatea de a câştiga bunurile absolut necesare este subsumată lui „a avea tot mai mult”.
Unde ne oprim din „a avea”? Când ne punem întrebarea: „Oare nu ne ajung cele pe care le avem”? De ce trecem atât de greu de la „a avea” la „a fi”? De obicei nu ne punem astfel de întrebări, deci, nici nu ne răspundem! Înţelept şi iubitor, tot Dumnezeu este Cel care ne atenţionează pe mulţi dintre noi printr-o pedagogie specială. Ea se regăseşte de obicei în obturarea privirii şi interesului pe care le avem faţă de cele materiale. Iar o asemenea pedagogie ne obligă să ne ridicăm privirea de la pământ la cer, întrebându-ne: „De ce?” Pentru om, mult prea obişnuit să privească mai ales pe orizontală, întâlnirea cu limita generată de boală, de suferinţă, de probleme profesionale, chiar şi de insuccesul constant reprezintă un zid incomod. Dar acest zid îl obligă să îşi îndrepte privirea în sus. Psalmistul avea dreptate să afirme: „Sufletul meu l-a întors, povăţuitu-m-a pe căile dreptăţii” (Psalmi 22, 3) şi: „Cugetat-am la căile Tale şi am întors picioarele mele...” (Psalmi 118, 59).
Fără întoarcerea din drumul grijilor lumeşti, semn al intervenţiei lui Dumnezeu, omul şi-ar continua nepăsător interesul faţă de cele materiale, în detrimentul celor duhovniceşti. Căci Domnul ne atrage atenţia cu privire la grijile faţă de cele mărunte, pentru că El ştie că dacă ne arătăm interesaţi de acestea - de care chiar avem nevoie în viaţa pământească - vom fi corupţi şi de interesul faţă de bunurile materiale în întregul lor. De aceea, adevărata ţintă a recomandării Domnului nu este doar grija şi îngrijorarea numai de lucrurile de care avem nevoie cu adevărat, ci de toate bunurile materiale. Argumentul e simplu: unde se află comoara, acolo ne e şi inima (Matei 6, 21; Luca 12, 34).
E nevoie să recunoaştem că, atunci când ne stăpânesc grijile pentru cele materiale, ni se schimbă şi atitudinile faţă de viaţă.
Mai întâi, alocăm mai mult timp preocupărilor legate de materie, de viaţa biologică, de lume, dacă nu cumva, încetul cu încetul, ajungem să avem timp doar pentru acestea, în detrimentul celor spirituale. Urmând unei simple, dar necesare ierarhizări valorice, darului vieţii îi urmează imediat timpul, tocmai pentru că viaţa pământească este aşezată în timp şi limitată de acesta. Numai într-un timp determinat şi deci limitat putem să ne preocupăm de înfrumuseţarea sufletului prin îndreptarea acestuia către Dumnezeu. De aceea, Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să preţuim timpul pe care îl mai avem (Coloseni 4, 5), să-l răscumpărăm (Efeseni 5, 16), pentru ca, „până când avem vreme, să facem binele către toţi” (Galateni 6, 10).
Apoi, prin îngrijorarea legată de mâncare, de băutură şi de cele trupeşti, atenţia ne este atrasă spre acestea. Atenţia se îndreaptă întotdeauna spre un scop, iar determinările vieţii îi urmează, în acest mod luându-se cele mai importante decizii. Când în preocupările noastre pământul ia locul Cerului şi trupul îl ia pe al sufletului, dar şi în situaţiile în care încă ne luptăm între a alege pe una sau pe cealaltă - considerând că duplicitatea de acest tip este pe deplin posibilă -, avem atenţia împărţită între două realităţi care se exclud. E o minciună să credem că le vom putea împăca vreodată: „Nu ştiţi oare că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu? Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu” (Iacob 4, 4). Nu este aici altceva decât concurenţa dintre trup şi suflet, dintre materie şi spirit. Atenţia sporită faţă de una dintre realităţi o va face preponderent prezentă în cealaltă: fie spiritualizăm trupul, fie „materializăm” şi îngreunăm sufletul.
O a treia realitate care priveşte atitudinea determinată de îngrijorarea faţă de bunurile lumeşti se referă la încrederea exagerată pe care omul o are în sine prin preocupările faţă de cele materiale. Există o anumită împlinire pe care o primim odată ce ne deschidem interesul faţă de orizontul lumii. Dar acest tip de împlinire e redus şi fals. Setea de infinit a omului se descoperă tocmai în căutarea nelimitatului. Însă materia, influenţată de căderea şi de păcatul omului, oferă iluzia infinitului. Omul care căutând infinitul se mulţumeşte cu împlinirea lumii îşi pune încrederea în sine însuşi şi în descoperirile pe care el, mai ales el, le face, uitând şi lăsând deoparte încrederea în Dumnezeu. Astfel, pentru omul care se încrede prea mult în sine însuşi, în puterile pe care le are în a rezolva situaţiile generate de grijă, infinitul este omul însuşi; nimic nu e mai dezastruos pentru viaţa duhovnicească!
În varianta din Evanghelia după Sfântul Luca, atenţionarea Mântuitorului cu privire la grijile lumeşti este aşezată în continuarea pildei despre bogatul căruia i-a rodit ţarina. Grija excesivă a acestuia pentru bogăţiile sale şi, apoi, aparenta liniştire: „Suflete, ai multe bunătăţi... odihneşte-te...” (Luca 12, 19) Îl determină pe Hristos să-i atenţioneze pe ucenici cu privire la pericolul iminent al îngrijorării pentru cele materiale. Din acest context reiese şi mai clar minciuna: omul aflat într-o fugă continuă după bunurile lumeşti excesive nu îşi va găsi liniştea niciodată. Sau, ca în cazul bogatului, când îşi va găsi aşa-zisa şi aşa-crezuta „pace”, va fi prea târziu!
„Căutaţi mai întâi...” - nevoia de ierarhizare a valorilor
Motivul fundamental pentru care Domnul ne cere să fim atenţi la îngrijorarea care ne poate cuprinde cu privire la cele lumeşti este acela că atenţia noastră îndreptată spre acestea, justificată până la un punct, intră - mai devreme sau mai târziu - în concurenţă cu atenţia mult mai importantă pe care ar trebui să I-o acordăm lui Dumnezeu. Oricât am încerca să fie altfel, nu putem sluji la doi domni, aşa cum ni se arată tocmai în pasajul evanghelic de astăzi (Matei 6, 24).
Dumnezeu şi Mamona/idolii sunt, într-adevăr, într-o concurenţă continuă, dar omul îi aşază de multe ori într-o alăturare pe care o crede posibilă ori chiar necesară, încercând ca el, omul, să-i aparţină şi cerului, şi lumii. Dacă adevărul că nu-i putem sluji decât doar unuia dintre dumnezei se aplică la nivelul credinţei, la fel se întâmplă şi la nivel practic: dacă preocupările noastre sunt sporit dedicate bunurilor de care avem nevoie în viaţa de zi cu zi, din aceeaşi curgere cotidiană a vieţii va lipsi interesul profund faţă de cele spirituale. De aici rezultă şi riscul înşelării proprii, ca şi al dedublării, stare în care mulţi dintre noi ne aflăm: de câte ori nu Îl înşelăm pe Dumnezeu afirmând că suntem cu El, de câte ori nu slujim idolilor de tot felul spunându-ne că aceasta face parte din firescul vieţii?
Pentru a ne încredinţa despre acest adevăr, Domnul foloseşte două comparaţii. Cu referire la hrană, ne vorbeşte şi ne întreabă despre păsări: „Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele?” (Matei 6, 26). Cât priveşte îmbrăcămintea, ne trimite la crinii câmpului: „Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc, şi... nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia!” (Matei 6, 28). Frumuseţile pe care le întâlnim în creaţie şi de care ne minunăm primesc valoare prin aceea că au fost făcute pentru om, care este mai important decât ele. Şi dacă Dumnezeu are grijă de cele „neimportante” cum sunt păsările şi florile, cum nu va avea grijă de om? A gândi altfel ţine de o mentalitate păgână, ne mai spune Domnul (Matei 6, 32). Astfel, se conturează prima dintre ierarhizări: „Oare nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât haina?” (Matei 6, 25).
Cât de important poate fi omul pentru Dumnezeu, ca să Îşi amintească de el (Psalmi 8, 4)? Care este valoarea pe care o purtăm fiecare dintre noi înaintea Creatorului, astfel încât El să se jertfească în locul nostru (Ioan 3, 16)? Prin comparaţie cu iubirea Lui pentru noi, întrebările acestea rămân - şi ele - fără un răspuns raţional. Dar, într-o asemenea situaţie, nu mai putem justifica întunecarea noastră şi lipsa de realism cu privire la ierarhizarea valorilor lumii în care trăim. Fireşte că suntem mai importanţi decât păsările şi crinii şi, drept consecinţă, e firesc ca Domnul să se îngrijească de noi mai mult decât de ele (fără ca prin aceasta să fim îndemnaţi la lene, complacere, lamentare ori indolenţă). Drept urmare, la fel de firesc este ca, la nivelul nostru, să acordăm mai mare importanţă sufletului decât trupului şi lui Dumnezeu decât lucrurilor trecătoare. De unde reiese şi cea de-a doua ierarhizare concluzivă a Evangheliei: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33).
„Ştie Tatăl vostru...” - încrederea în pronia lui Dumnezeu
„Facă-se voia Ta” este una dintre primele cereri ale rugăciunii „Tatăl nostru...”, iar ea surprinde recunoaşterea limitelor şi chiar a neputinţei omeneşti înaintea atotputerniciei divine. În ciuda acestei rugăminţi, omul - mai ales omul de astăzi - pare să afirme altceva: că este mai importantă dorinţa lui: omenească, limitată şi firavă, iar acestei atitudini îi urmează şi preocuparea şi grija pentru împlinirea acestei voinţe. De aici, rezultă „îngrijorările majore” ale omului din lumea contemporană, precum: cu ce ne vom hrăni? - chiar dacă o familie aruncă zeci de kilograme de mâncare anual; cu ce ne vom îmbrăca? - deşi surplusul de haine se arde; cum ne vom creşte numărul „prea mare” de copii? - în ciuda faptului că alături trăiesc familii care şi i-ar dori. Preferăm să preluăm şi să purtăm griji care în cele din urmă ne domină, ne stăpânesc şi ne subjugă; ne arogăm drepturi asupra lumii, deşi ea nu este în stăpânirea noastră; vrem „să o salvăm”, dar uităm că prima datorie pe care o avem este să ne salvăm pe noi îngrijindu-ne de mântuirea proprie. Tocmai din acest motiv Domnul îi numeşte „puţin credincioşi” (Matei 6, 30) pe cei care gândesc şi acţionează astfel.
Din cauza pericolului supraevaluării puterii şi răspunderilor noastre, suntem îndemnaţi să nu ne îngrijorăm: „Lăsaţi-I Lui Dumnezeu toată grija voastră, căci El are grijă de voi” (1 Petru 5, 7), ci să ne punem încrederea în Creatorul şi Proniatorul lumii şi al nostru, recunoscându-ne - smerit - limitele. În locul unei griji neputincioase, Sfântul Pavel ne propune să-i facem cunoscute Lui cererile noastre „prin închinăciune şi prin rugă cu mulţumire” (Filipeni 4, 6). Căci dacă grija excesivă naşte starea de nesiguranţă, incertitudine şi chiar pe aceea de teamă, încrederea în Dumnezeu, „părăsirea” noastră, lăsarea voii noastre în voia Lui aduc - paradoxal - o mai mare siguranţă nu doar cu privire la situaţiile în care suntem, ci şi în noi înşine.
Aşadar, ne vom îngriji cu măsură de cele care se află în puterea noastră, iar grijile majore I le vom lăsa lui Dumnezeu, Care - spre deosebire de noi - le ştie cu adevărat pe cele de care avem nevoie (Matei 6, 32). Iar astfel, încredinţându-I-ne Lui şi având încredere în El, nu vom fi nici singuri, nici părăsiţi. Căci dacă un copil se simte protejat în braţele tatălui, creştinul ar trebui să accepte că este minunat ca - asumându-şi răspunderea pentru ceea ce face - să se lase în grija iubitoare a Părintelui Ceresc.