Hramul istoric al Catedralei Patriarhale, jertfă de laudă adusă sfinţilor

Sfântul lăcaș ctitorit de Constantin Șerban Basarab (1654-1658) și desăvârșit de domnitorii Mihnea al III-lea (1658-1659) și Radu Leon (1664-1669), devenit Catedrală Mitropolitană (1668) și, mai târziu, Patriarhală (1925), reprezintă un monument arhitectonic de valoare spirituală și culturală, care evocă vremurile trecute și oferă oamenilor din prezent posibilitatea întâlnirii cu Dumnezeu.

Mănăstirea ctitorită de domnitorul Constantin Șerban Basarab la mijlocul veacului al 17-lea (1656-1658), cu osârdia Mitropolitului Ștefan al Țării Românești (1648-1653 și 1655-1668), a fost ridicată pe locul unei bisericuțe mai vechi, din lemn. Domnia primului ctitor a fost ­curmată înainte ca lucrările de construcție să fie încheiate. În ianuarie 1658, Constantin Șerban a fost mazilit și a luat drumul pribegiei, retrăgându-se în Transilvania. Înainte de a pleca în pribegie, domnitorul l-a numit egumen pentru ctitoria sa pe ieromonahul Nichifor de la Plumbuita și a înzestrat-o cu veniturile unor moșii, pentru a se putea întreține. Următorul domnitor, Mihnea al III-lea, îndemnat de Mitropolitul Ștefan, a continuat să repare și să completeze ctitoria predecesorului său, care rămăsese „biserică negrijită, goală fără de nici o podoabă și înfrumusețare”.

Domnitorul Radu Leon a înzestrat biserica cu podoabe și odoare de mare preț și a ridicat în jurul său construcțiile necesare: clopot­niță, chilii, reședință mitropolitană și paraclis. În timpul domniei acestuia, biserica a fost rânduită să fie reședință a Mitropoliei Țării Ro­mânești, prin hrisovul din 8 iunie 1668: „a tocmit și a așezat ca să fie Sfântă Mitropolie țării, cum iaste și cea din Târgoviște”. De la întemeiere și până în zilele noastre, prin refaceri și restaurări, ctitoria lui Constantin Șerban s-a constituit ­într-un complex de clădiri realizate în epoci diferite și într-o diversitate de stiluri. În mijlocul acestui ansamblu arhitectonic se înalță biserica, încărcată de istorie, închinată Sfinților Împărați Constantin și Elena.

Biserică permanent înnoită

Sfântul lăcaș a fost sfințit „de roșu”, la 6 mai 1658, de către Patriarhul Macarie al Antiohiei, aflat la vremea respectivă în vizită în Țara Românească, împreună cu Mitropolitul Ștefan și Episcopii Dionisie al Râmnicului și Serafim al Buzăului. Biserica a fost reparată de mai multe ori de-a lungul timpului. Părintele arhimandrit Clement Haralam, Mare Eclesiarh al Catedralei Patriarhale, ne-a prezentat principalele restaurări: „Cele mai importante înnoiri i s-au adus între anii 1834 şi 1839, din ințiativa Sfântului Ierarh Grigorie al IV-lea Dascălul, Mitropolitul Țării Româ­nești, când biserica a fost rezugrăvită de Nicolae Polcovnicul. În timpul Patriarhului Miron Cristea, între anii 1932 şi 1935, catedrala a fost pictată din nou de Dimitrie Belizarie, pictură care se menține până în prezent. Între anii 1960 şi 1962 a fost consolidată și reparată prin grija Patriarhului Justinian. Ultima şi cea mai complexă restaurare s-a realizat la împlinirea a 350 de ani de la ctitorire, în anul Domnului 2008. Lucrările au început imediat după sărbătorirea hramului Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, 21 mai, iar până la prăznuirea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, 27 octombrie, din iniţiativa Preafericitului Părinte ­Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, s-a realizat cea mai complexă şi mai completă restaurare din istoria acestei catedrale, adică: structura, pictura, mobilierul, instalaţiile (termice, electrice, fonice, de aer condiţionat şi de apă) şi acoperişul. De aici, Radio şi TV ­TRINITAS ale Patriarhiei Române transmit zilnic slujba Vecerniei şi a Sfintei Liturghii, precum şi alte evenimente importante, informaţii care ajung în toată ţara şi în toată lumea. Apoi, în exterior, biserica a fost împodobită cu icoanele Sfinţilor 12 Apostoli şi ale sfinţilor ierarhi români, toate în tehnica mozaic. Chiar şi clopotniţa a fost restaurată şi împodobită cu noi clopote. A fost o ofrandă adusă Sfinţilor Constantin şi Elena, precum şi Cuviosului Dimitrie cel Nou, ocrotitorii catedralei şi împreună rugători pentru noi, slujitori şi credincioşi. Astfel, pe o durată de peste 350 de ani, mulţi binefăcători s-au alăturat gândului bun de a dura ctitoria lui Constantin Şerban Basarab Voievod, cinstindu-i pe Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena. Recent, în perioada Postului Mare din acest an, a fost restaurată și fresca din nișa în care se află moaș­tele Sfântului Dimitrie cel Nou”.

Pridvorul spațios din fața bisericii este frumos boltit cu calote sferice pe pandantivi, sprijinite pe arcuri în semicerc, rezemate pe console. Deasupra intrării principale, sus, aproape de cornișe, se află pisania din 1779 şi chipurile Sfinților Împărați Constantin și Elena, hramul bisericii. Interiorul pridvorului este zugrăvit într-o epocă târzie. Vechea pictură a dispărut, doar pe unul dintre stâlpi se mai află un mic fragment de decorație brâncovenească. Deasupra ușii de la intrare în pronaos, într-o firidă, este icoana votivă, singura rămasă din prima zugrăveală de la 1668, probabil restaurată la 1834, cu in­scrip­ția în limba slavonă.

Inițial, în biserică se aflau 12 coloane, dispuse în careu, „simbolul apostolilor”, după cum scria Paul de Alep. Două dintre acestea, aflate în zona mediană, au fost dărâmate în a doua jumătate a secolului al 19-lea, deoarece îngreunau accesul către Altar la ceremoniile religioase. Coloanele au bază circulară și capiteluri sculptate.

Sfinți protectori

Catedrala Mitropolitană și, mai târziu, Patriarhală a fost pentru bucureșteni, mai ales în vremuri de grea cumpănă, un loc binecuvântat de mângâiere și ajutor. Cronica vremii consemnează marea însemnătate pe care le aveau pentru bucu­reș­teni sfatul și ajutorul preoților slujitori de aici. Mitropoliții țării, ierarhi învățați, cunoscători ai limbilor greacă, latină, slavonă, turcă și arabă, impuneau respect chiar și năvălitorilor. Până și domnii fa­narioți recunoșteau, în secolul al 18-lea, prestigiul Mitropoliei, după cum a rămas consemnat de la Alexandru Vodă Moruzi (1793-1796; 1799-1801): „Mitropolia Ungrovlahiei este și în vremuri tulburi cea dintâi care pătimește de furia răzvrătirilor și de valurile primejdiilor, și în vremuri de liniște este iarăși cea dintâi la care toți cei ce se află în necazuri, în lipsă și în nevoi ­năzuiesc și aleargă ca la o maică a tuturor fiilor de obște și află alinarea și mângâierea”.

Între greutățile care s-au abătut în trecut asupra Mitropoliei au fost și devastările provocate de turci, tătari, ruși, nemți și alții, care, ori de câte ori năvăleau în București, doreau să pună mâna și pe odoarele de preț din această catedrală. „În partea dreaptă a pronaosului sfântului lăcaș se păstrează în raclă de argint moaștele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucu­reștiului, aduse din sudul Dunării, în anul 1774. Alături sunt așezate, într-o altă raclă de argint, părticele din moaștele Sfinților Împărați Constantin și Elena, primite în dar, la 22 mai 2002, de vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist de la Prea­sfințitul Părinte Nichiforos, starețul Mănăstirii Kykkos din Cipru. În urmă cu câțiva ani s-a adăugat și o raclă cu moaștele Sfântului Ierarh Nectarie, tămăduitorul de boli. Mulți credincioși vin și se roagă acestor sfinți și dau mărturie că au primit binecuvântare și ajutor”, a precizat părintele eclesiarh.

Rol cultural

În secolele 17-19, Catedrala Mitropolitană a avut un important rol cultural, în chiliile din jurul acesteia au activat caligrafi și miniaturiști, care au copiat și decorat textele necesare slujbelor bisericești, meșteri iscusiți de la care au rămas valoroase obiecte de cult făurite din metale prețioase, sculptori în piatră și lemn, precum și zugravi talentați.

La Altarul Catedralei Mitropolitane, devenită Catedrală Patriarhală în 1925, au slujit de-a lungul vremii înalți ierarhi ortodocși din țară și de peste hotare. Aici s-a realizat sfințirea Sfântului și Marelui Mir, începând din 25 martie 1882 până în prezent. Tot aici s-a citit Tomosul din 25 aprilie 1885, prin care Patriarhia Ecumenică din Constantinopol a recunoscut autocefalia Bisericii Ortodoxe Române. Tot aici au fost „unși” la urcarea pe tron domnitorii Țării Românești, de la Constantin Brâncoveanu până la Alexandru Ioan Cuza, și au fost încoronați regele Carol I și regina Elisabeta, la 10 mai 1881.

Despre mormintele din interiorul bisericii și pomelnicul ctitorilor, arhim. Clement Haralam a menționat: „În Catedrala Patriarhală și împrejurul ei au fost îngropate de-a lungul timpului zeci de persoane: domnitori cu soțiile, copiii și rudele lor, ierarhi, dregători și boieri. Potrivit pomelnicului Mitropoliei de la sfârșitul secolului al 17-lea, din timpul Mitropolitului Varlaam (1672-1679), având la bază pomelnicul întocmit dintru început de Mitropolitul Ștefan, au fost înmormântați aici: Radu Leon Voievod și Luchia Doamna; Profira Doamna, cea de-a doua soție a lui Nicolae Vodă Mavrocordat; Eufrosina Doamna, cea de-a doua soție a lui Scarlat Vodă Ghica; Constantin Vodă Racoviță; Neagu, fiul lui Antonie Vodă și tatăl Maricăi, Doamna lui Brâncoveanu; Maria, fata lui Dabija Vodă, alături de Iordache Russet Vistierul; Radu, fiul lui Iliaș Vodă și Stanca Brâncoveanu. Mitropoliții înmormântați aici sunt: Teodosie (†1708), cu mormântul în afara bisericii, în spatele Altarului, Mitrofan (†1719), Daniil (†1731), Ștefan al II-lea (†1738), Neofit I (†1753), Filaret I Mihalitis (†1760), Grigorie al II-lea (†1787), Cosma (†1792), Dionise Lupu (†1831), Grigorie al IV-lea Dascălul (†1834) și Neofit al II-lea (†1850). La aceştia se adaugă alți episcopi și arhierei”. Au mai fost îngropați în catedrală și câteva zeci de boieri: Crețulești, Văcărești, Bălăceni, Corbeni, Blăjeni, Racovițești, Buzești, Bujoreni, Brătășești, Albești, Tufeni, care au ajutat sfântul lăcaș. Dar nu numai în pronaos au existat morminte, ci și afară, în jurul sfântului lăcaș.

Slujire și comuniune

Între obiectele cu valoare artistică din biserică menționăm, în primul rând, catapeteasma, ornamentată cu decorație florală sculptată cu măiestrie în lemn, în stil baroc, și aurită. Aceasta a fost restaurată de câteva ori în urma depunerilor de fum și praf: în 1935, și, mai recent, în 2008. Icoanele tâmplei sunt pictate în tempera pe lemn. Registrul inferior cuprinde patru icoane mari împărătești în email, așezate în rama de lemn de nuc sculptat: Mântuitorul Iisus Hristos, Maica Domnului, Sfinții Împărați Constantin și Elena și Sfântul Ioan Botezătorul. Ușile împărătești sunt împodobite cu cinci iconițe circulare, reprezentând simbolurile celor patru Evan­gheliști și scena Bunei Vestiri.

Un alt obiect lucrat artistic este policandrul mare din naos, de argint, cu 24 de becuri în formă de lumânare, adesea menționat în descrierile călătorilor străini care au vizitat catedrala în vremurile trecute. Biserica mai este împodobită cu candele de argint, lucrate cu broderie în formă de flori și frunze. „Oficierea serviciului divin în această Catedrală Patriarhală nu s-a întrerupt niciodată de la zidirea ei, iar hramul ocrotitorilor ei, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, s-a săvârşit totdeauna după rânduială. Chiar şi în perioada comunistă, când în Palatul Patriarhiei de astăzi era găzduită Marea Adunare Naţională, sărbătoarea de cinstire a ocrotitorilor Catedralei Patriarhale se oficia după rânduiala tradițională: slujbă arhierească cu sobor de preoţi şi diaconi. Începând cu anul 1990, sărbătorirea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, ocrotitorii Catedralei Patriarhale, a fost marcată prin slujba de priveghere din ajun, la care îşi aduc contribuția numeroși psalţi, reuniţi în Grupul psaltic „Tronos”, apoi, în ziua praznicului se săvârşeşte Sfânta Liturghie în aer liber, la Altarul amenajat lângă biserică, într-un mod mai apropiat de mulţimea credincioşilor, care vin, an de an, tot mai mulţi. Hramul Sfinţilor Împăraţi nu este numai o jertfă de laudă adusă sfinţilor sărbătoriţi, ci şi un mod de cinstire a lui Dumnezeu şi a prietenilor Săi, sfinţii. Ei sunt modele de credinţă în Dumnezeu, de dăruire şi jertfire pentru semeni, precum şi mijlocitori ai oamenilor înaintea lui Dumnezeu”, a adăugat în final părintele arhim. Clement Haralam.