Icoana smereniei și a iubirii jertfelnice

Cu ceva timp în urmă, renumitul artist plastic, savant, creștin practicant și academician, de curând plecat la Domnul, Sorin Dumitrescu, ne-a oferit cea mai cuprinzătoare analiză și sinteză teologică, liturgică și artistică în lucrarea: „Noi și Icoana”! După aceea a inițiat promovarea unor chipuri de rugători și duhovnici îndrăgiți de toată suflarea dreptcre­din­cioșilor, între care se pare că două erau deja icoane, adevărat neconsacrate, bise­ri­cești, după rânduială, dar evident, prin ele însele, adică prin ei înșiși ca oameni sfinți încă de pe pământ: Părintele Cleopa și Părintele Sofian. A fost o pre­mo­­niție doar? Nu. Este o evidență. „Adânc pe adânc cheamă”! Așa s-a ajuns la anul milei lui Dumnezeu în Patriarhia Română, la centenar, să se ivească prin atentă analiză teologică, liturgică și misionară de către Sfântul Sinod, la inițiativa și cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, cu mult entuziasm, pricepere și devotament din partea ierarhilor, profesorilor, monahilor și specialiștilor, proclamarea solemnă, în 4 februarie 2025, a 16 sfinți duhovnici și mărturisitori. Iată, acum, în rânduiala proclamării locale, după toată pravila bisericească ortodoxă, ne invită la Bucu­rești, Sfântul marelui oraș, Sofian, înțeleptul luminos din icoana credinței mărturisită și în tem­niță, ca și la Altar, iconarul lui Hristos pentru luminarea noastră, arătându-ne preafrumosul său chip în măreția smereniei!

A da o mărturie, personal ori comunitar, nu înseamnă în cazul de față a te arăta cât de apropiat te-ai situat omenește față de sfânt, ci mai ales cât de mult ai ascultat, ai urmat și urmezi atât cât se poate din viețuirea sa, în concretul proniei, trăirii în lume, acasă, în biserică, la serviciu, pe stradă.

A scrie despre ceea ce a rămas din bogăția trăirii credinței în situații deloc ușoare prin exemplul sfinților, mai ales când Dumnezeu te-a ales să-l vezi, să-l asculți în carne și oase pe pământ, nu este atât de convingător.

A mărturisi simplu, sincer și cu folos personal mai întâi, apoi pentru binele altora interesați de acest demers spiritual, este o bucurie din ordinea darurilor duhovnicești, precum cele primite la rugăciunea tihnită, profundă și odihnitoare în fața Icoanei Mântuitorului sau a Maicii Domnului.

Sfântul Sofian așa ne-a învățat, așa ne-a îndemnat și așa a procedat - să începem a contempla, în duh, în evlavie și-n viață la icoana Mântuitorului: „Preacuratului Tău Chip ne închinăm, Bunule, cerând iertare păcatelor noastre”.

„M-a preocupat toată viața Chipul Mântuitorului din icoană”! Părintele Sofian a scris lucrarea de licență pe acest subiect, temă continuată până a urcat el însuși în icoană! Despre o viață consacrată artei prin realizarea, mai întâi, a vieții propriei persoane ca o icoană vie, despre dragostea sa pentru pictura bisericească aplicată în atâtea lăcașuri din țară și din lume se știe, se simte, se cunoaște. Dar, iată, acum totul se adună, rotund, clar și armonios într-o icoană luminoasă așezată în biserică, astăzi, 16 septembrie, lângă racla sfintelor sale moaște, la altarul său atât de iubit de la Sfânta Mănăstire Antim.

Proclamarea canonizării este o mare binecuvântare pentru toată Biserica noastră, pentru Capitală, pentru fiii și fiicele duhovnicești „de la vlădică până la opincă”, în frunte cu Preafericitul Părinte Patriarh Daniel. Pelerinajul la această sfințitoare apropiere de Sfântul Sofian, pe pământ, dar și-n slava Domnului, în comuniunea sfinților din cer, este nu doar revenirea sa cu icoana și cu sfintele moaște. Este o chemare lăuntrică pentru noi, avându-l în fața icoanei, viu, pe Sfântul Sofian!

Ce daruri mari ne-a lăsat încă din viața sa printre noi și care astăzi devin trepte ale coborârii în noi înșine, așa cum suntem, pentru a urca, ajutați de rugăciunile și blândețea smerită și luminoasă a Sfântului Sofian?

La rugăciune

Rugăciunea este starea în permanenta prezență a chipului luminos și blând al Domnului, până când „El ia chip în noi” (I Cor. 4, 19). Sfântul Sofian în chilie, în biserică, la Sfânta Liturghie, pe schelă, la spovedanie, la convorbire, avea privirea întoarsă spre inimă! De acolo începea și vorba și fapta. Când Domnul a rânduit ca doi ieromonahi, Preafericitul Părinte Daniel și eu, să ne adăugăm obștii Sfintei Mănăstiri Antim, cu binecuvântarea vrednicului de pomenire Părinte Patriarh Teoctist, la Dumnezeiasca Liturghie ne chema cu privirea din inimă, spunându-ne, pe rând: „Dați, vă rog, Pace la popor!”. Era vorba de rânduiala liturgică la momentul potrivit: „Pace tuturor!”. Dar accentua: „și luați-o mai întâi de la Domnul”! Noi o luam însă și de la Sfântul Sofian. Era mult mai ușor!

La Sfânta Spovedanie

Poate nimeni nu-L arată pe Hristos ca Duhovnicul blând și smerit, Doctor vindecător și nu judecător, precum Părintele Sofian. Nu s-a uitat în privirea de jos a pacientului, ci l-a ajutat să-și ridice privirea spre icoană, spre Domnul, trecând prin blândețea chipului său dublat de cea a sfatului său încurajator! Spunea: „Orice suflet la spovedanie este o icoană care se restaurează, se luminează”.

La școala vieții de pe pământ

A trecut de la Cuconeștii Basarabiei la Seminarul Cernica, cu frații, în frunte cu viitorul Patriarh Teoctist, sub aripa duhovnicescului dascăl și director Chesarie Păunescu, ce avea să fie Episcop al Dunării de Jos, la Facultatea de Teologie, la Altarul frumos, la „Taborul” Rugului Aprins, apoi la contemplare, în chip tainic, dar și realist, misionar și social-eclesial la „Școala școlilor” din iadul închisorilor și lagărelor de muncă forțată din Insula Mare a Brăilei.

Doar mărturiile sale autentice, trăite și dăruite nouă, mai ales la canonizare, deodată cu amplele săpături arheologice sacre în cimitirul celor peste 250 de mărturisitori, în frunte cu Sfântul Sofian, pot constitui trepte de la „Jurnalul Fericirii” părintelui Nicolae de la Rohia până la „Liturghia” ispășirii păcatelor și gustarea, prin jertfă și suferință asumate liber și cu bucurie hristică, eshatologică, spre „Taborul” păcii din inimi, uneori cu efectele miraculoase ale convertirii călăilor la creștinismul iubirii! Din 1962 până în 1964, Sfântul Sofian, împreună cu peste 100 de preoți, în mijlocul miilor de deținuți de la Salcia, Insula Mare a Brăilei, a trăit, în smerenie și umilință, teroarea și nemiloasa exploatare, până la epuizarea puterilor fizice. Iată rezistența persoanei unite cu Hristos Domnul, în Cruce, în drumul spre Înviere! Nu întâmplător, Sfântul Insulei, cum era cunoscut chiar de torționari, a adormit, cum observa Preafericitul Părinte Daniel, ca și Sfântul Ioan Gură de Aur în surghiun, la Praznicul Sfintei Cruci. Sfântul Sofian s-a mutat cu trupul în pământ, cu sufletul în cer, în timpul Sfintei Liturghii. Spune și acest moment totul!

Iată câteva apoftegme filocalice și patericale, dar foarte actuale din martiriul Crucii personale și comunitare în „urcușul spre Înviere”.

În baraca de pe câmpie - una dintre cele multe - erau 1.000 de deținuți, între care 100 de preoți. Atmosfera de noapte era iadul: fără aer, fără nimic în afară de moarte… Dar:

„Noi, în temnițe, am făcut ceea ce făceam și-n libertate: slujbe și rugăciuni… altfel n-aș fi trăit suferințele poporului nostru!”

„Am avut multe zile mai fericite în închisoare decât afară, pentru că fericirea vine dinlăuntru, nu din afară!”

„Am simțit bucuria Învierii și a rugăciunii mai profund ca în libertate!”

„Rugăciunile din închisori erau asemănătoare cu ale Sfinților Părinți din pustiu sau cu ale atâtor martiri arși pe rug, care, arzând focul sub ei, erau veseli și Îi mulțumeau lui Dumnezeu pentru această jertfă pe care o aduceau înaintea Sfinției Sale”. Deținuții „Îl aveau pe Dumnezeu aici, la piept, sub haina vărgată”.

„Toate insultele de la anchetă erau bobârnace pentru a ne curăți de mândrie. Eram smerit de nevoie, dar ni se cerea să fim smeriți de bunăvoie!”.

„Așa îi puteam ierta pe toți și mă rugam pentru ei și aproape că nu mai simțeam suferința pe care mi-o pricinuiau. Și vă spun drept că, atunci când puteam să fac toate acestea și să mă gândesc la păcatele mele, simțeam în inimă o bucurie așa de mare și o bogăție de iubire, că parcă zburam, deși eram în pușcărie. Eram atât de preocupat să-mi văd păcatele încât și noaptea vorbeam prin somn și-mi ceream iertare de la Dumnezeu!” Ce mărturie de isihast pentru noi, oamenii!

„Să nu aduci nimănui nici o vină, decât numai ție. Să te căiești din toată inima!”

Iată și mărturia în loc de testament, dar din inimă pentru inimi, de atunci pentru tot restul zilelor noastre, de la Sfântul ce-și aureola icoana în iadul suferințelor asumate, acceptate și dăruite prin Cruce de la Domnul nouă, fiilor săi duhovnicești: „N-am urât pe nimeni dintre dușmanii care ne-au asuprit și n-am regretat niciodată că am ajuns la închisoare“. (6 ani!) Invers: „Dacă nu le accepți (suferințele) și urăști, trăiești într-o suferință. Mântuitorul a fost umilit de oameni. Dar a fost smerit prin dumnezeirea Lui. Izvorul smereniei și al dragostei Lui”.

Așa este Sfântul Sofian! Sfinte Sofian, roagă-te să primim, prin smerenie, iertare și iubirea vrăjmașilor, lumina vieții care urcă în icoană!