Icoane pe sticlă, vers și bucurie de copil
„Icoane pe sticlă româneşti. Judecata copiilor” este varianta bilingvă (română-engleză) a unui volum cu zeci de reproduceri ale unor icoane din diverse zone ale ţării, însoţite pe verso de cuvinte ale copiilor despre Dumnezeu. Potrivit criticilor, avem de-a face cu o carte-obiect. Un concept unic pe piaţa din România - o cutie ca o icoană pe sticlă, scoasă la lumină din laboratorul de creaţie al renumitului profesor Dorel Zaica.
O selecţie de 50 de planşe, reprezentând icoane pe sticlă vechi, în viziunea unor artişti români, alcătuiește albumul plăsmuit din munca şi talentul copiilor „crescuţi” de prof. Dorel Zaica. Pe verso, contribuţia celor mici este evidentă prin desenele, picturile iconografice şi spusele pline de tâlc care atrag cititorul de la prima lectură.
În introducerea volumului, prof. Zaica este creionat în cele mai calde tuşe de Ana Blandiana, care îl numeşte „straniul profesor”, îndeajuns de curajos încât „să-şi transforme elevii nu în maşini de învăţat, ci în instrumente de gândit şi visat, cultivându-le spiritul de libertate, de fantezie, de ironie, de frondă şi ajutându-i să-şi dezvolte surprinzătoarele seminţe de poezie ascunse în fiecare dintre ei. Punând întrebări şi provocând răspunsuri, Dorel Zaica a avut - de-a lungul unor întregi decenii - curajul dezvoltării unei maieutici nonconformiste care a predat adevăruri şi a format caractere sub semnul binelui şi al frumuseţii. În lumea noastră în care, dimpotrivă, stăpânesc atât de adesea urâtul şi răul, ce poate fi mai plin de speranţă decât farmecul alăturării şi redescoperirii unor atât de rare bucurii: pictori-ţărani, copii-poeţi şi lucrările lor minunate?”
Din înţelepciunea copiilor
„Răutatea e când îmbraci pe tine bunătatea pe dos.” (Tudor Matache, 12 ani)
„Mama e biserica de acasă, biserica de zid e mama din oraş, Dumnezeu e tata la toţi oamenii şi la toate bisericile.” (Leon- Alexandru Guţu, 8 ani)
„Icoanele sunt portretele de familie ale lui Dumnezeu.” (Ana Maria Badea, 12 ani)
„Sunt şi icoane care plâng, pentru că ele sunt din lemn doar la suprafaţă, adică de jur împrejur, iar înăuntru sunt umplute cu suflet.” (Ana Firuţi, 10 ani)
„Diferenţa dintre sfinţi şi îngeri este că sfântul îţi dă un nume, iar îngerul te ajută să-l păstrezi sănătos.” (Iuliana Matei, 15 ani)
Pictura românească pe sticlă - repere
De mai bine de două sute de ani, meşterii noştri tradiţionali s-au îndeletnicit cu pictura pe sticlă. Putem vorbi chiar de o adevărată şcoală naţională de pictură pe sticlă, care a dat opere de o mare bogăţie şi expresivitate. Acest meşteşug a fost practicat aproape în exclusivitate în Transilvania, din secolul al XVIII-lea până între cele două războaie mondiale. Pătrunderea şi apoi răspândirea picturii pe sticlă pe teritoriul Transilvaniei a fost posibilă datorită unui context social-politic aparte, cum a fost instaurarea stăpânirii habsburgice asupra acestui teritoriu (1691), soldat cu instituirea cultului greco-catolic (1698-1701). A urmat o perioadă în care persecuţiile religioase asupra populaţiei ortodoxe au determinat desfiinţarea multor mănăstiri şi centre de pictură aferente acestora. Forţată să părăsească atelierele mănăstireşti, arta a cunoscut o nouă orientare: a pătruns în ambianţa laică a meşterilor populari. Din aceste considerente, meşteşugul a apărut cu precădere în mediul rural, unde au luat naştere adevărate centre de pictură pe sticlă, a căror activitate va continua până în prima jumătate a secolului XX.
Potrivit specialiştilor, icoana românească pe sticlă s-a născut la Nicula. Minunea petrecută în anul 1699, când icoana Maicii Domnului, pictată de preotul Luca din Iclod, a lăcrimat, a făcut din această reprezentare iconografică prototipul numeroaselor icoane-talisman comercializate în zonă. Ulterior, tot mai mulţi ţărani niculeni au deprins meşteşugul picturii pe sticlă şi l-au practicat, dând la iveală icoane deosebite, purtătoare ale unor elemente noi, specific româneşti, îmbrăcate într-o cromatică diferită.