Implicaţiile neurale şi fiziologice ale vieţii interioare

În fiecare efort de înţelegere cuprinzătoare a omului şi a lumii, în fiecare încercare  de a trasa o anumită direcţie în mişcarea vieţii omeneşti, într-un fel sau altul, mai devreme sau mai târziu, dar aproape inevitabil, intră în discuţie modul în care înţelegem să ne raportăm la Dumnezeu.

Chiar şi pentru cei ca­re se declară a­tei, despărţirea de cre­din­ţă repre­zin­tă foar­te adesea o trăsătură de­fi­ni­to­rie, nota distinctă, afir­ma­­tă pu­blic şi cu greutate, în­săr­ci­na­tă cu importante mize in­di­vi­du­a­lizatoare. Mai depar­te, cum e şi fi­resc, o anumită ra­portare la Dum­n­ezeu şi în­ţe­le­gere a Lui an­trenează fă­ră în­doială o anu­mi­­tă înţelegere a lu­mii şi o ra­por­­tare distinctă la ea.

De aceea, se dovedeşte folo­si­­tor să zăbovim asupra modului cum ne raportăm la ade­vă­ru­rile credinţei şi la modul cum în­ţelegem lumea, cu felurile ei con­crete de a ieşi în întâmpi­na­rea noastră, prin producţiile ei cul­turale, prin dispozitivele teh­nice, prin obişnuinţele de pe­trecere a timpului liber, dar şi prin toate celelalte. În acest cu­prins al ofertelor lumii intră de­sigur şi ideologiile, şi re­pre­zen­tările sociale, şi felul în care sun­tem nevoiţi să lucrăm, toa­te constituind până la urmă o mat­că în care se plămădesc con­vin­ge­ri­le şi firescul existen­ţei, felul în ca­re gândim şi re­cep­­tăm lumea în­conjurătoare. O reflec­ţie cu pri­vire la modul cum ne rapor­tăm la Dumne­zeu, la lume şi la obişnuinţele noastre este importantă, în­tru­cât în legătură cu toate a­ceste as­pec­­te, se exprimă, se as­cute şi se întăreşte spiritul omului, ca­re de­vine tot mai deschis, mai tran­­s­­pa­rent lui Dum­nezeu şi lu­crărilor Sale în lume, sau dim­potrivă, tot mai o­pac în raport cu prezenţa şi lucra­rea lui Dum­nezeu în el şi în ea.

Reflectarea aceasta atentă cu privire la lume, la mişcările şi dinamica ei este poate cu a­tât mai potrivită astăzi, când a­tât de multe coordonate ale vie­ţii au suferit modificări im­por­tante. Tehnica şi media, eco­no­mia globalizată şi divertis­men­­tul au produs deja mutaţii ma­jore în aproape toate sectoa­re­le vieţii: actul medical sau e­du­­caţional, călătoriile, maniera în care comunicăm, profilul ar­hi­­tectural, obişnuinţele, profe­si­­ile, meniul de fiecare zi, for­me­le de recreaţie şi munca propriu-zisă, fiecare în parte şi toa­te la un loc s-au schimbat sem­nificativ. În multe privinţe, de­şi vorbim despre acelaşi om şi a­ceeaşi lume, avem de-a face cu o viaţă personală şi comunitară ca­re se desfăşoară în coordona­te noi. Este nevoie să reflectăm la modul cum toate aceste schim­bări ne afectează, felul cum ele pătrund în fiinţa şi în miş­carea devenirii noastre.

Cercetarea ştiinţifică a vieţii interioare şi cultura exteriorităţii

Una dintre realităţile care în­deobşte se bucură de mai pu­ţi­nă atenţie astăzi, dar care pa­re să sufere mult de pe urma a­ces­tor schimbări, este viaţa lă­un­trică. În mod salutar şi cum­va parado­xal, multe arii de cer­ce­t­are ştiin­ţifică şi din reflecţia fi­losofică au avut şi au în a­ten­ţie, tot mai pregnant şi mai profund în ultima vreme, felul în ca­re tehnica, entertainementul, teh­no­­logiile digitale, cultu­ra de consum, mediatizarea glo­­bală a informaţiei, consu­me­ri­s­mul şi toa­te celelalte afec­tea­ză viaţa interioară.

Pe de o parte, medicina inte­gra­­tivă sau comportamentală, ne­uroştiinţele, psihoterapia cog­­­nitiv-comportamentală e­vi­den­­ţiază că felul în care ne pe­tre­­cem viaţa, ataşamentul de ca­­re ne bucurăm în copilărie, dar şi cel pe care îl oferim se­me­­nilor noş­tri, calitatea experi­en­ţelor a­cu­­mulate în mijlocul na­turii în­con­jurătoare, felul cum în­ţe­le­gem să ne angajăm în raportu­ri­le cu semenii influ­en­­ţează în mod direct dis­po­zi­ţi­i­le şi capa­ci­tă­ţile cu care ne fo­lo­sim re­sur­se­le interioare. Mai mult chiar, pe ter­men lung, a­ces­te aspecte in­flu­­enţează sem­ni­­ficativ starea sănătăţii.

Pe de altă parte şi într-un mod chiar mai amplu, credinţa şi viaţa spirituală pot deschide pe om către un nivel chiar mai a­dânc al interiorităţii sale, lu­mi­nate de har, care pune în dis­cu­ţie şi organizează toate aceste as­­pec­te concrete ale vieţii într-o le­gătură strânsă cu Dum­ne­zeu.

În felul acesta, este uşor de con­statat o întâlnire surprin­ză­toa­re între arii de cercetare psi­ho­­logică şi medicală care au în cen­tru coordonatele unei vieţi să­nătoase şi viaţa creştină.

Ataşamentul interpersonal şi sănătatea

Tehnica şi dispozitivele co­mu­­nicării au produs o modifi­ca­­re importantă în planul vieţii o­meneşti: multă interacţiune în­­tre oameni pe fondul unei dis­tanţări treptate, semnifica­ti­­ve între ei. Asistăm la o co­mu­­nicare globalizată, facilitată de dispozitive tehnice perfor­man­­te, dar participăm tot mai pu­ţin la comuniunea cu seme­nii, la întrajutorarea nemijlo­ci­tă, la experierea compasiunii în re­laţiile interpersonale angajate. Iar starea aceasta se resi­m­te între altele în pla­nul să­nă­tăţii. Sunt repre­zen­tative aici rezultatele medi­ci­nei comportamentale. Ample stu­dii lon­gitudinale au scos la ivea­lă, în ultimele de­ce­nii, faptul că a­ta­şamentul şi căl­dura ex­pri­ma­te în relaţiile de fa­milie ne in­flu­enţează pe termen lung să­nătatea, dispoziţiile şi ma­­­ni­e­ra de receptare a experie­n­­­ţelor de viaţă.

Studiul Harvard, de exemplu, este edificator. Este vorba de o cer­cetare care ţine seama de da­te acumulate într-o perioadă de 35 de ani şi care a avut în a­tenţie 126 de bărbaţi sănătoşi din clasele de studenţi existenţi în­tre anii 1952 şi 1954. Acestor ti­neri li s-au distribuit la vremea aceea chestionare de eva­lu­­are a sentimentelor care a­ni­mă relaţiile lor cu părinţii. Du­pă 35 de ani, aceloraşi persoane li s-a întocmit un istoric medi­cal şi psihologic detaliat, pe ba­za fişelor medicale realizate de-a lun­gul anilor. Datele au arătat că 91% dintre participanţii care au caracterizat relaţia lor cu pă­rinţii ca fiind rece la data ches­tionarului, fuseseră diagnosticaţi la vâr­stă mijlocie cu boli grave (boli coronariene, hi­per­tensiune arterială, ulcer du­o­denal şi alcoolism). Compa­ra­tiv cu aceştia, doar 45% dintre cei care evaluaseră relaţia cu pă­rinţii ca fiind caldă, cu ma­ma în special, aveau acest gen de afecţiuni. Mai convingător chiar, 100% din participanţi, a­di­că toţi cei care au evaluat re­la­ţiile cu ambii părinţi, mama şi tata, ca fiind reci, au înregistrat la vârs­ta mijlocie boli sem­ni­ficative, com­parativ cu doar 47% dintre cei care au avut o re­laţie a­pro­pi-ată cu tatăl şi cu ma­ma1. „Per­cepţia dragostei în si­ne, scriau cercetătorii, reduce im­pactul ne-ga­tiv al factorilor de stres şi al agenţilor patogeni şi susţine func­ţia imună şi vin­de­carea.“2

Autorii studiului Harvard a­fir­mă că relaţiile pe care le dez­­vol­­tăm în copilărie sunt pre­dic­to­ri pentru sănătate pe ter­men lung, tocmai pentru că ele de­ter­­mină în mare parte o a­nu­mi­­tă organizare a vieţii: nu­tri­ţia, comportamentele să­nă­toa­se sau nesănătoase de­prin­se în co­pilărie, modalită­ţi­le alese pen­tru a face faţă si­tu­a­ţiilor gre­le, de exemplu anxie­t­a­te, furie, ostilitate, depresie, op­timism sau valori şi practici spi­ri­­tuale3.

Urmele emoţiilor în trup: amprente chimice distincte

Dar nu doar starea sufle­teas­­că şi ambientul afectiv din pri­­mii ani de viaţă decid, pe ter­­men lung, starea sănătăţii. În gene­ral, modul în care în­ţe­le­­gem să relaţionăm cu ceilalţi şi cu noi în­­şine reprezintă un pre­­dictor foar­te important pen­tru să­nă­ta­te sau boală4. Pe de altă parte în­să, trebuie spus că obiş­nuin­ţe­le de via­ţă nu au doar un impact fi­zio­logic pe termen lung. E­xis­tă, desi­gur, şi amprente ime­di­a­­te, care sunt cel puţin la fel de im­por­tan­­te. Gesturile pe ca­re le fa­­cem, stările sufleteşti pe care le re­simţim mai des îşi pun o a­m­­­pren­­tă tot mai apă­sa­tă asu­pra stă­rii de spirit, a­su­pra dis­po­­zi­ţi­ei noastre gene­ra­le. Este bine cu­­­noscut faptul că învă­ţă­tu­ra tra­­­diţiei ortodo­xe afirmă că ră­dă­­cina vieţii tru­pului este în su­­flet5, motiv pen­tru care tot ce­ea ce se în­tâm­plă în suflet se răs­­­­frânge în trup. În felul a­ces­ta pu­­­­tem în­ţelege ceea ce in­di­­că as­tă­­­zi şi neuroştiinţele, cum că a­vem par­te de o chimie spe­­cifică fie­­că­rei emoţii im­pri­ma­­te în pro­ce­­sele neurocere­bra­­le, de regi­mu­ri distincte de func­ţionare a cre­ierului şi cor­pului care se stru­c­­­tu­rea­ză şi se insta­lea­ză tot mai bine în fi­zi­ologia noas­tră, pe mă­sură ce o stare e­moţională, con­­­­duită in­te­rioa­ră, o reacţie de mo­­­­ment sau un com­portament sunt tot mai des sau intens tră­i­te.

Cu timpul, şi ca urmare a fie­cărei stări emoţionale mai pre­g­nante sau mai îndelunga­te, în noi se imprimă dispo­ziţii, stări de spirit, obişnuinţe care ne călăuzesc reacţiile şi tipare cog­nitive prin interme­diul că­rora receptăm şi jude­căm lu­mea. Un anumit stil emo­ţional, un anumit profil, mar­cat mai mult sau mai pu­ţin de bucurie sau irascibilitate, de blândeţe sau depresie, de bunătate sau vio­lenţă, lasă ur­me tot mai pro­nun­ţate în sta­rea noastră de fond. „Ce faci, te face“, exprima, în­tr-o vor­bă con­centrată, vred­ni­­cul de po­me­nire părintele Te­o­fil Părăianu!

Ei bine, dacă ar fi să vedem, prin prisma datelor din cer­ce­ta­rea neuroştiinţelor ac­tu­­ale, toa­te implicaţiile acestei apof­teg­me, prelungirile ei în cât mai multe aspecte ale vie­ţii, ar tre­bui să spunem că nu doar ce­ea ce facem cu mâi­ni­le şi cu tru­pul nostru ne fa­ce, ne deter­mi­­nă într-un anumit mod felul nos­tru de a fi, ci şi ceea ce fa­cem cu gândul! Şi gândurile ne schim­bă într-un mod decisiv dis­poziţia minţii, fe­lul ei de a pri­mi şi judeca lu­mea şi fiecare si­tuaţie în par­te. Sfântul Petru Da­maschinul ob­servă lucrul a­ces­ta, că „min­tea se preface du­pă forma fie­cărui lucru pe care îl pri­meş­te şi se colorează după chi­pul lucrului cunoscut de ea“6.

Adevărul de credinţă configurează întreaga viaţă a omului

Rezultatele investigaţiilor ne­­­uroştiinţifice au găsit multe co­­­respondenţe între aceste fe­luri distincte de a gândi şi simţi, prezente în mod obiş­nuit în gândirea şi în emoţiile noastre, şi anumite arii neurale. A­ceas­ta înseamnă că fie­ca­re mod de a sim­ţi, cu care ne o­biş­nu­im, şi fiecare fel de a privi şi de a gândi realitatea, pe care le în­­tre­bu­in­ţăm în via­ţa de zi cu zi, corespunde unui tip de func­ţio­­nare a creierului şi conso­li­dea­ză în creier anumite arii, a­nu­mite co­nexiuni. O carte recent apărută la noi, al cărei au­tor Richard Da­vid­son este chiar u­nul dintre pio­ni­erii cer­ce­­tă­ri­lor neuroşti­in­ţi­­fice cu pri­vire la ex­perienţele vie­ţii spi­rituale, o­fe­ră dovezi pri­vind a­numite ti­pa­­re de e­mo­ţio­na­li­tate şi gân­di­re care co­res­pund unor urme spe­cifice în structu­ri­le cerebra­le7.

Su­fle­tul, am pu­tea spune în­­tr-o lectură teolo­gi­că, lasă ur­me în trup! Faptul că asceza se imprimă în trupul şi în chi­pul unui cuvios este o re­alitate an­tropologică de nă­tă­găduit. Tot aşa cum mâinile unui pictor deprind, deodată cu ma­nu­a­­li­­tatea fină, solicita­tă de efor­tul lui creativ, o fra­gi­litate şi o a­gerime specifice, o su­ple­ţe şi fi­neţe speciale, o a­nu­­mită mă­­ies­trie a mişcărilor ca­re de­vin, o­dată cu trecerea tim­pului şi cu e­x­­ersarea lor repe­ta­tă, tot mai ca­pabile să tran­sporte, să plas­ti­­cizeze ide­ea în li­nii şi culoare. Cer­ce­tă­rile ne­u­roştiinţelor des­co­­peră as­tăzi, în­tr-un mod con­ver­­gent, că experienţele re­pe­ta­te, pe care le alegem, pe care le ur­măm, se imprimă în func­ţi­i­le noastre cerebrale, afectând ma­­niera în care gândim şi sim­ţim, felul în care ne re­pre­zen­tăm binele şi frumosul, cu­prin­de­rea şi re­zo­luţia sen­sibi­li­tă­ţi­lor şi ju­de­că­ţilor noastre.

În fine, şi cumva firesc dacă ţi­nem seama de cele spuse pâ­nă a­cum, unele rezultate ex­pe­­ri­men­ta­le scot la iveală faptul că mo­dul în care credem sau în ca­re res­pingem existen­ţa lui Dum­ne­zeu sculptează ur­me a­dânci în via­ţa in­teri­oa­ră, lăsând ampren­te distincte chiar şi în funcţio­na­li­­­tatea cre­ie­ru­lui. Prin urmare, ateismul sau credinţa, fe­lul în care ne raportăm la şi cre­dem în Dum­nezeu se fixează inevitabil, la fel ca orice al­tă convingere ta­re, într-o su­me­denie de articu­la­ţii ale gân­di­rii, în emoţiona­li­­tate şi com­por­­tament, în fe­lul cum ne fău­rim viaţa.

Mai general, „...felul cum ne reprezentăm men­tal Întâia Fiinţă, pe Dum­nezeu cel Fără de Început, se răs­frânge în toate mani­fes­tă­ri­le vieţii noastre“8. Fiecare mod de în­ţelegere şi mărturisire a lui Dum­nezeu, la fel cum şi nega­rea sau ignoranţa în raport cu a­de­vărul de cre­dinţă şi exis­ten­­ţa Lui, se imprimă adânc în celelalte as­pec­­te ale vieţii: în expresii­le cul­tu­­rale, în maniera în ca­re ne ra­­portăm la lumea în­con­­ju­ră­toa­re, în felul în care în­ţelegem să folosim timpul li­ber, în tăria şi expresiile con­cre­te pe care le pri­meşte ata­şa­mentul faţă de va­lorile mo­ra­le, în angajamentul rela­ţii­lor interpersonale şi, de­sigur, în lucrarea cultivării vir­tu­ţi­lor. Aşa­dar, o bună parte din edificarea de sine, şi până la urmă întreg conţinutul vieţii noas­­tre interioare, deodată cu lo­­cul pe care îl acordăm lumii şi o­­fertelor ei ajung toate să de­­pin­dă de felul cum îl înţele­gem pe Dum­nezeu.

Note: 1 ‑V. L. G. Russek şi G. E. Schwar­tz, „Perceptions of pa­­­rental caring predict health status in midlife: a 35-zear follow-up of the Hra­­­vard Mastery of Stress Stu­dy“, în rev. Psy­cho­­so­ma­tic Medicine, 1997, 59 (2): 144-149 şi D. Fun­ken­stein, S. King şi M. Dro­l­le­te, Mastery of Stress, Cam­bridge MA: Har­vard Uni­ver­sity Press, 1957. Mai mul­te des­pre multe alte re­zul­ta­te de acest fel, în Dean Or­­nish, Dragoste şi su­­pra­­vieţuire, Curtea Ve­che, Bucureşti, 2008.

2 ‑Dean Ornish, op. cit., p. 59.

3 Ibidem, p. 64.

4 Ibidem, p. 85.

5 ‑Pr. Dumitru Stăniloae, Te­o­logie Dogmatică Or­to­do­xă, Editura I.B.M.B.O.R., Bu­cureşti, 1996, p. 261.

6 ‑„Învăţături du­hov­ni­ceşti“, în Filocalia ro­mâ­neas­că, vol. 5, Editura Ha­risma, Bu­­cureşti, 1995, p. 106.

7 ‑V. Richard J. Davidson, Cre­ierul şi Inteligenţa E­mo­ţională, Editura „Cur­tea Veche“, 2013.

8 ‑Arhimandritul Sofronie, Naş­terea întru Împărăţia cea neclătită, Editura Re­în­tregirea, Alba Iulia, 2003, p. 19.