Început de an la şcoala mântuirii
Făgăduinţa Mântuitorului, făcută Apostolilor: „Iată, Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor“ (Matei 28, 20) a fost împlinită liturgic de către Biserică, prin modul în care a întocmit anul bisericesc, cu sărbătorile comemorative prezente în cele patru subdiviziuni temporale ale sale: ziua, săptămâna, luna şi anul. Succederea sărbătorilor bisericeşti într-o anumită ordine anuală oferă posibilitatea comemorării momentelor marcante ale mântuirii, înscrise în marele timp hristic.
Ordinea desfăşurării evenimentelor de-a lungul anului bisericesc începe la 1 septembrie, fiind asimilată de Biserică pe filiera tradiţiei mozaice, conform căreia la această dată a avut loc o serie de evenimente biblice, între care amintim: crearea lumii, retragerea apelor Potopului, aducerea Tablelor Legii de către Moise şi intrarea evreilor în Canaan. Pe de altă parte, motivaţia alegerii acestei date, ca început al anului bisericesc, este dată în legătură cu momentul începerii activităţii publice a Mântuitorului, atunci când în sinagoga din Nazaret a citit cuvintele prorocului Isaia, anunţând „anul milei Domnului“ (Luca 4, 18-19). Cei 318 Sfinţi Părinţi de la Sinodul I Ecumenic oficializează şi generalizează această hotărâre, în conformitate cu prescripţiile calendarului iudaic, conform căruia, după întoarcerea din pustiul Carantaniei, Mântuitorul a intrat în sinagoga din Nazaret în luna a VII-a, numită Tişri (Septembrie).
Cu Naşterea Maicii Domnului începe timpul mântuirii
Fiecare început de an bisericesc ne deschide istoria mântuirii care este conţinută în cele trei perioade liturgice, Triodul, Penticostarul şi Octoihul, şi care, pentru creştini, reprezintă posibilitatea simţirii duhovniceşti a prezenţei reale a evenimentelor biblice, prin harul Duhului Sfânt, în fiecare zi a vieţii lor. Înşiruirea ciclului de sărbători hristice de-a lungul unui an nu face altceva decât să reactualizeze liturgic activitatea Sa mesianică, făcând, astfel, posibilă experierea vieţii în Hristos, în timpul istoric actual, de către fiecare persoană umană, ca fiind la fel de reală înlăuntrul trupului ecleziastic, aşa cum a fost în timpul biblic. De asemenea, durata unui an bisericesc, de la 1 septembrie până la 31 august, sintetizează întreaga lucrare soteriologică, de la crearea lumii şi până la Eshaton. Ortodoxia identifică aceste trăiri prin sărbătorile mariale, prăznuite la începutul şi sfârşitul anului.
Astfel, sărbătoarea închinată naşterii Maicii Domnului face începutul anului bisericesc, care este şi începutul timpului mântuirii, deoarece „cea plină de dar“ a fost aleasă să poarte, în pântecele fecioresc, pe Răscumpărătorul şi Sfinţitorul timpului. Pe de altă parte, sărbătoarea închinată Adormirii Maicii Domnului încheie timpul liturgic anual, adunând, în sine, semnificaţiile liturgico-teologice sub imboldul maternităţii, care ocroteşte şi naşte. În accepţiunea teologică, moartea semnifică încetarea vieţii pământeşti şi naşterea în Împărăţia lui Dumnezeu. Tot astfel, această sărbătoare ne duce cu gândul la încheierea anului bisericesc, care este şi o pregătire pentru începerea noului an, înnoit şi binecuvântat, ca o nouă treaptă ascendentă a unui timp ce epectatic se reînnoieşte, primind înăuntrul său puterea germinativă a maternităţii Mariei.
Aşezarea sărbătorii închinate Înălţării Sfintei Cruci în prima lună a anului bisericesc ne indică faptul că efortul nostru spiritual, în anul care a început, trebuie să conţină implicit roadele crucii şi că sensul înaintării spre îndumnezeire este asumarea crucii personale.
Ţelul: instruirea şi desăvârşirea
Luna septembrie nu reprezintă doar începutul anului bisericesc sau al Indictionului, ci, cu excepţia câtorva state europene, reprezintă începutul anului şcolar. Acest fapt nu este întâmplător, ci demonstrează, cel puţin în spaţiul românesc, unitatea şi complementaritatea existente între cele două instituţii, Biserica şi Şcoala. Această complementaritate reiese din faptul că amândouă au ca obiectiv formarea omului, Şcoala ocupându-se de instruirea, iar Biserica de mântuirea lui. Punctul comun între cele două instituţii reiese din faptul că Pedagogul prin excelenţă este Logosul divin, iar câştigarea vieţii veşnice se realizează prin cunoaşterea Adevăratului Dumnezeu (cf. Ioan 17, 3). Aşadar, izvorul cunoaşterii este Dumnezeu Cuvântul. Chiar Hristos este Cel care încredinţează Apostolilor misiunea de a învăţa pe oameni.
Omul reprezintă temeiul fundamental al simbiozei dintre cele două instituţii care consimt în efortul de a-l instrui şi desăvârşi, transmiţându-i o cunoaştere autentică ce îşi are adevăratul izvor în revelaţie şi îşi găseşte împlinirea în Dumnezeu Cuvântul întrupat. Numai înţelegerea lui Hristos ca axă a cunoaşterii, în jurul Căruia gravitează orice cunoaştere, poate genera tânărului o conştiinţă echilibrată şi puterea înţelegerii drepte şi corecte a lumii şi existenţei. Fără Dumnezeu, orice act cognitiv rămâne incomplet, fără sens şi forţă morală, o formă seacă incapabilă de a atinge o finalitate cu adevărat înălţătoare. Educaţia spiritului uman îşi găseşte echilibrul doar prin raportare la Hristos, deoarece doar El are puterea convertirii spiritului uman la adevăratele valori spirituale.
Autonomizarea şcolii în raport cu Biserica poate instrui tânărul spre o cunoaştere a lumii exterioare, însă îl lasă neputincios în faţa patimilor şi instinctelor, a forţelor iraţionale cu care se confruntă lumea sa interioară. De aceea spunem că împlinirea formării spirituale a poporului român este rezultatul complementarităţii celor două instituţii de-a lungul istoriei, iar cooperarea dintre ele s-a fundamentat pe înţelegerea comună a omului, ca fiinţă creată de Dumnezeu. Cele două instituţii au conlucrat dintotdeauna în ceea ce priveşte formarea omului, ca membru al societăţii capabil să discearnă între bine şi rău, păcat şi virtute, să se integreze în macrocosmos, gândind, în acelaşi timp, la nemurire. Cooperarea dintre cele două instituţii, precum şi naşterea culturii din ritmul divin al cultului este răspunsul pentru care Biserica şi Şcoala încep activitatea în aceeaşi perioadă a anului, iar în satele româneşti îşi au edificiile întotdeauna unul lângă celălalt, pentru că amândouă sunt sedii ale spiritului şi ale credinţei. Şi de la amvon, ca şi de la catedră, lumina cunoştinţei inundă minţile şi inimile ascultătorilor.
Confirmarea unităţii spirituale dintre Şcoală şi Biserică
Binecuvântarea începutului de an şcolar de către Biserică este confirmarea unităţii spirituale dintre cele două instituţii care cultivă în sufletele auditoriului, ca şi Semănătorul din parabolă, Cuvântul lui Dumnezeu, care germinează născând Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul omului. Pe lângă aceasta, proiectele derulate de Biserică pe plan naţional („Alege Şcoala!“ şi „Hristos împărtăşit copiilor“) au scopul întăririi legăturii tinerilor cu parohia şi al integrării lor în comunitatea ecleziastică, ce are ca fundament iubirea aproapelui şi solidaritatea.
Depăşirea contextului secularizant al societăţii actuale poate fi realizată doar prin conlucrarea asiduă dintre cele două instituţii, în ceea ce priveşte preocuparea comună majoră de educare a tânărului, având în vedere faptul că viitorul societăţii este legat intim de calitatea actului didactic.
Fiecare an şcolar este o treaptă ce înalţă tânărul spre maturizare şi integritate intelectuală şi morală. Aşa cum fiecare an bisericesc reînnoieşte în fiinţa creştinului mesajul evanghelic al vieţii în Hristos, tot aşa, fiecare an şcolar înseamnă un nou pas spre lumina înţelegerii lumii, potenţând capitalul intelectual şi afectiv al fiecărui tânăr în parte, în perspectiva înţelegerii şi respectului faţă de adevăratele valori fundamentale ale umanităţii.