Îndemn la respect pentru Eminescu şi limba română
Eminescu - poet naţional este nu doar numele unui mit cultural, ci şi o realitate istoriceşte constituită. Formula mit cultural trebuie luată în sensul ei strict ştiinţific, fixat de studiile culturale (de antropologie în special), iar nu redus la sensul trivial, impus de publicistica generală, pentru care mitul cultural reprezintă un soi de „fantasmă socială“, produs al fanteziei colective, un construct al minţii sau o minciună ideologică. Este drept însă că anumite variante degradate ale mitului Eminescu, uşor identificabile sub coviltirul unor declaraţii şi manifestări festive fără acoperire ştiinţifică şi culturală, continuă să fie vinovate de „minciună ideologică“.
Formele în care circulă mitul cultural Eminescu nu corespund întotdeauna poetului şi scriitorului, gazetarului şi omului, pentru că nu reclamă şi nu atestă informaţiile certe ale cunoaşterii ştiinţifice, singura în măsură să ofere o minimă reprezentare a moştenirii culturale sau a tradiţiei Eminescu. Iar de numele poetului naţional este legată întreaga noastră tradiţie culturală, ilustrată la vârsta modernizării specifice secolului al XIX-lea, cu consecinţe pentru dezvoltarea ulterioară a limbii şi literaturii române, a căror identitate se limpezeşte definitiv odată cu scrisul eminescian.
Ce credem despre Eminescu azi?
Pe de altă parte, chiar în variante mai populare, Eminescu în calitate de mit cultural ilustrează o apetenţă pentru cultură, o preocupare pentru slujirea valorilor culturale şi un grad oarecare de respect pentru tradiţia culturală. Şi până în anii â90 mitul cultural Eminescu suferea de amprenta angajamentelor politice (mai virulent exprimate), constituind, în timp, un repertoriu de practici de utilizare propagandistică a numelui poetului. La peste două decenii de atunci, mitul Eminescu înseamnă altceva. Ceva mai întâi eminamente pozitiv, pentru că menţine viu interesul pentru o moştenire culturală. Au apărut însă şi s-au potenţat şi unele aspecte negative ale mitului Eminescu, nu lipsite de precedente istorice, concretizate în producţii literare sau jurnalistice animate de setea de senzaţional şi de scandalos. Asemenea texte, tipărite sau reprezentând materialul unor emisiuni de televiziune ori al unor site-uri dubioase de pe internet, propun şi propagă interminabile teorii ale conspiraţiei în legătură cu boala, moartea şi viaţa poetului. Încadrabile în ceea ce teoreticienii literari numesc paraliteratură şi subliteratură, asemenea texte şi pseudo-dezbateri promit revelaţii cutremurătoare despre viaţa, moartea şi boala poetului, captând interesul celor slab instruiţi. „Industriaşii“ acestei variante mitice pretind că deţin adevărul, eventual tot adevărul despre Eminescu, un adevăr care nu vizează însă, după cum spuneam, mai niciodată opera literară.
Din nefericire, mitul cultural Eminescu poate să se degradeze şi ori de câte ori funcţionează din raţiuni politice conjuncturale. Diversele festivităţi, organizate de partidele politice sau de consiliile judeţene cu ocazia comemorărilor naşterii sau morţii, susţin conştiinţa culturală intrinsecă tradiţiei Eminescu numai dacă nu sunt ignorate sevele acestei tradiţii, care se împrospătează numai prin cunoaşterea şi reactualizarea valorilor şi sensurilor operei. O manifestare onestă consacrată poetului naţional este, de aceea, de neconceput în afara sprijinului dat de specialiştii din domeniu. Doar ei pot face necesara educaţie publică, reiterând marile direcţii în care a operat şi operează încă moştenirea Eminescu. Ei pot demonstra cum prin şi cu Eminescu s-au fixat fundamentele limbii şi ale literaturii române moderne, cu un rol crucial în fixarea fizionomiei culturale a statului naţional unitar. A nu se înţelege că doar Eminescu a contribuit, în secolul al XIX-lea, la făurirea a ceea ce numim limbă şi cultură naţională, ştiindu-se că în modernizarea limbii şi literaturii române din intervalul acestui interesant secol sunt implicate mai multe generaţii de cărturari, de la cei paşoptişti la latiniştii ardeleni, de la Junimea şi „Convorbirile literare“ cu toată pleiada de mari scriitori şi critici literari până la scriitorii grupaţi în jurul altor reviste literare („Contemporanul“, de exemplu).
O conştiinţă care poate judeca acest neam
Ca şi în cazul altor mari poeţi naţionali - Goethe la germani, Puşkin la ruşi - Dumnezeu a vrut ca Eminescu să se nască într-unul din momentele esenţiale ale devenirii noastre culturale, în secolul naţiunilor, secolul consolidării culturii naţionale, decisiv marcate de dezvoltarea limbii şi literaturii moderne. Opera sa este constitutivă momentului auroral al modernizării limbii şi culturii naţionale.
Titu Maiorescu s-a dovedit inspirat în afirmaţia pe care a făcut-o într-unul dintre articolele sale despre Eminescu (Eminescu şi poeziile lui, 1889) cu privire la „creşterea“ limbii secolului al XX-lea din limba operei lui Eminescu: „Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti“.
Apariţia lui Eminescu în secolul naţiunilor, chiar dacă la amurgul romantismului, a făcut ca opera sa să fie subîntinsă, aşa cum se întâmpla cu literatura multor scriitori din Europa acelei vremi, de un proiect de ţară şi un proiect de lume pe care poetul român le asuma ca pe propriul său proiect de viaţă. Fără demagogie, în spirit strict productiv, fără a avea alt destin decât cel pe care i-l cereau nevoile timpului şi ale ţării sale, Eminescu a rămas în memoria neamului său drept cea mai nobilă conştiinţă, una care-l autorizează, în timp - ca pe unul ce şi-a sugrumat cu totul egoismul -, „să-şi judece“ neamul, după cum inspirat se exprima un alt mare poet naţional, dintr-o parte înstrăinată a ţării, regretatul Grigore Vieru din Basarabia: De avem sau nu dreptate,/Eminescu să ne judece!
„Nu noi suntem stăpânii limbii…“
Astăzi, mai mult decât altădată, putem constata interesul tot mai scăzut faţă de literatură. Nu mai trăim într-o lume (cu o cultură) literaturocentrică. Poate că, de fapt, nici nu am trăit vreodată într-o asemenea lume. În afara cunoscutelor societăţi închise din ţările aflate sub dictatură, în care literatura este utilizată ca mijloc de manipulare şi/sau pârghie de luptă, doar în secolul al XIX-lea, secolul naţiunilor şi al constituirii literaturilor (limbilor) naţionale, arta cuvântului a putut avea prestigiul pe care îl ştim, prestigiu şi însemnătate pe care literatura creată de Eminescu le-a dobândit şi din această binecuvântată pricină. De altfel, privilegierea limbii în edificarea culturii unei naţiuni a fost una dintre ideile centrale ale filosofiei romantice germane (Hamann, Herder, Humboldt). Sub influenţa acestei filosofii, literatura romantică general-europeană a făcut din limbă un veritabil mit naţional, fenomen firesc într-un secol al naţiunilor, cum a fost considerat secolul al XIX-lea. Mitizarea poeţilor naţionali - a lui Eminescu, la noi - a fost, de aceea, o consecinţă firească a cultului limbii naţionale: Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră. Precum într-un sanctuar reconstituim piatră cu piatră tot ce-a fost înainte - nu după fantezia sau inspiraţia noastră momentană, ci după ideea în genere şi în amănunte, care-a predomnit la zidirea sanctuarului - astfel trebuie să ne purtăm cu limba noastră românească (M. Eminescu, Fragmentarium). Slujirea smerit-smeritoare a limbii naţionale, la care ne invită poetul în acest text, reprezintă una dintre laturile moştenirii culturale pe care ne-a lăsat-o şi pe care avem datoria de a o reactualiza, ducând-o mai departe.