Îndrumătorii duhovnicești ai Sfintei Cuvioase Elisabeta de la Pasărea

Sfințenia nu este rezervată unei anumite categorii de oameni, ci cu toții suntem invitați și chemați de Dumnezeu la desăvârșirea vieții lăuntrice. În societatea de astăzi, dincolo de oamenii a căror vocație arată în mod clar și constant implicare în cele duhovnicești, fiecare după rostul și ascultarea pe care le are în lume, este invitat la sfințenie.

Îndemnurile Sfintei Scripturi sunt clare și ușor de înțeles pentru fiecare om, fie monah, fie preot sau simplu credincios: „Fiți sfinți, pentru că Eu sunt sfânt” (1 Petru 1, 15-16), sau: „Fiți dar desăvârșiți, după cum Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit” (Matei 5, 48). Potrivit acestor cuvinte scripturistice, trebuie să conștientizăm faptul că Dumnezeu ne arată că sfinții nu au fost doar în primele veacuri creștine sau doar în pustie, ori undeva în istorie, ci sunt printre noi, trăind împreună cu noi chiar în această lume secularizată.

În contextul Anului omagial al pastorației familiei creștine și al Anului comemorativ al sfintelor femei din calendar, ne apropiem de viața unei sfinte care a trăit foarte aproape de noi: Sfânta Cuvioasă Elisabeta de la Mănăstirea Pasărea, canonizată recent de Sfântul Sinod. Aceasta a cunoscut o serie de persoane care astăzi dau mărturie despre ea, dar și multe chipuri duhovnicești cu care se bucură în Împărăția lui Dumnezeu.

Rodica Lazăr (viitoarea Sfântă Elisabeta) s-a născut în 1970, în comuna Sulița, județul Suceava. La vârsta de doar 16 ani intră ca soră la Mănăstirea Pasărea de lângă București, fiind tunsă în monahism cu numele de Teodora, în 1990. Urmează o perioadă de ascultare la Așezământul Românesc din Țara Sfântă, iar în anul 2003 se retrage în Muntele Giumalău. În anul 2006 primește schima cea mare şi numele de Elisabeta. Revine iarăși în mănăstirea de metanie până la trecerea sa la Domnul, în data de 5 iunie 2014. Sfânta Cuvioasă Elisabeta, în doar 44 de ani de viață, a reuşit să cunoască personal o serie de oameni-emblemă ai Bisericii, cu viață sfântă și cu alese trăiri duhovnicești.

Încă din pruncie, Sfânta Cuvioasă Elisabeta, prin jocurile copilăriei sale, spunea: „Hai să ne îmbrăcăm precum Maica Domnului”. Vedem aici dorința de a se asemăna cu Maica Domnului și dorul după Dumnezeu care au purtat-o prin multe vetre monahale de unde a primit cuvânt de folos, binecuvântare, cultivându-se între ea și părinții pe care i-a întâlnit o prietenie sfântă. Între personalitățile de marcă cu care a interacționat Sfânta se cuvine să-i amintim pe Sfinții Cuvioși Paisie și Cleopa de la Sihăstria, Episcopul Gherasim Putneanul și arhimandriții Arsenie Papacioc și Macarie Ioniță.

Conform mărturiilor pe care le avem de la monahia Nectaria Lazăr (sora Sfintei Elisabeta), chemarea Sfintei spre mănăstire s-a făcut în chip minunat. Fiind cu vacile pe câmp, a auzit un glas ceresc: „Trebuie să mergi la mănăstire!” În semn de supunere față de voia lui Dumnezeu, în acel loc familia Sfintei a ridicat o troiță. Având în suflet această frământare („Oare ce mănăstire să aleg?”), prin voia lui Dumnezeu, Sfânta ajunge la Mănăstirea Techirghiol, la arhim. Arsenie Papacioc. Acesta o îndeamnă (mai înainte ca Sfânta să-i împărtășească gândul) să meargă la Mănăstirea Pasărea și să se așeze sub epitrahilul marelui duhovnic Macarie Ioniță. Sfânta Elisabeta l-a mai vizitat pe pr. Arsenie în anul 1997, înainte de plecarea în pustie.

În 1985, Sfânta Elisabeta (tânăra Rodica) intră ca soră la Mănăstirea Pasărea din proximitatea Capitalei, unde în vremea aceea se afla duhovnic arhim. Macarie Ioniță. A primit ascultare la atelierul de cizelură din cadrul Atelierelor Patriarhiei Române. În 1988, primește marele și îngerescul chip monahal din mâinile părintelui Macarie, precum şi numele Sfintei Cuvioase Teodora. Așadar, primele ispite din viața monahală, primele sale osteneli și bucurii ca mireasă a lui Hristos au atârnat de epitrahilul iscusitului și înțeleptului părinte Macarie, duhovnic al Mănăstirii Pasărea (1972-2007).

Tot din mărturiile și amintirile surorii sale cunoaștem că întreaga familie Lazăr era familiarizată cu Mănăstirea Sihăstria și nu o dată Sfânta Elisabeta a auzit cuvintele pline de har rostite de Sfântul Cuvios Cleopa din cerdacul chiliei sale. Mai mult, înainte de plecarea în mănăstire a primit cuvânt de folos de la cei doi mari Cuvioși ai Sihăstriei, Sfinții Paisie și Cleopa.

Ne dăm seama de legătura Sfintei cu Mănăstirea Sihăstria prin faptul că o bună perioadă de timp, copilă fiind, s-a spovedit la un ucenic al Sfântului Cuvios Cleopa din obşte, părintele Ambrozie Dogaru (1923-1996).

O altă legătură pe care o găsim între acești doi cuvioși este legată de faptul că, deși la o diferență de ani considerabilă, s-au nevoit în aceeași zonă. „Râpa lui Coroi” este o zonă din munți, aproape de Mănăstirea Sihla, unde s-a nevoit Sfântul Cuvios Cleopa mai mult timp, iar Sfânta Elisabeta a ajuns aici pentru o scurtă perioadă, când în Munții Giumalăului au început defrișările. Un alt lucru de amintit este acela că bordeiele de nevoință din pădure erau foarte asemănătoare, conform mărturiilor care descriu spațiul de nevoință al acestor sfinți sihaștri.

Întreaga viață monahală se călăuzește pe votul ascultării asumat de fiecare monah sau monahie. Orice lucru în viața de mănăstire se face cu binecuvântarea celui mai mare. În viața Sfintei Cuvioase Elisabeta s-a întâmplat întocmai, întrucât toate cele săvârșite de ea în 44 de ani de viață au fost puse sub semnul binecuvântării. Plecarea în pustie a unui monah nu este o decizie luată în pripă, dar în cazul Sfintei Elisabeta, după vedenia avută la Ierusalim și după ce s-a sfătuit cu părinții duhovnicești pe care îi cunoștea, a venit momentul plecării în pustie, dar nu înainte de a primi binecuvântare. În acest moment din viața Sfintei Elisabeta intervine o altă figură înaltă a trăirii duhovnicești, Episcopul-vicar de la Suceava, Gherasim Putneanul. De la acesta primește Sfânta binecuvântarea scrisă de a se retrage în pustie „oriunde în munții Bucovinei”. Dacă ar fi să privim dincolo de binecuvântarea primită, vedem faptul că prin nevoința sa pust­nicească, Sfânta Elisabeta ajunge prin harisma nevinovăției la frumusețea trăirii în armonie cu animalele (cerbi, căprioare, veverițe și multe păsări), asemenea lui Adam, stăpân peste creație, înainte de păcat.

Poate nu este întâmplător faptul că Sfânta Elisabeta devine prietena animalelor, asemenea unui alt mare cuvios, Sfântul Gherasim de la Iordan. Sfânta Elisabeta pleacă în pustie cu binecuvântarea unui episcop care poartă numele celui care în viață a fost slujit de un leu, Sfântul Cuvios Gherasim.

Atât anul 2025, cât și anul 2026 au adus îna­intea tuturor oamenilor, prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române de a canoniza 16 sfinți mărturisitori, respectiv 16 sfinte femei cu viață aleasă, actualitatea harului dumnezeiesc și prezența sfințeniei în contemporaneitate. Acest fapt vădește concret că sfințenia este posibilă în orice vreme, nu doar în secolele de prigoană, ci după cum vedem și în primul secol al mileniului al treilea.

Având la baza tuturor trăirilor și experienţelor noastre aceste cuvinte, omul, deși se află într-o societate plină de capricii și din ce în ce mai dezorganizată, poate totuși să devină chip al sfințeniei, tezaur de virtuți duhovnicești și izvor de rugăciune, chiar în această lume pe care nu de puține ori o vedem și o simțim a fi incompatibilă cu sfințenia.