Instrumentele sufletului omenesc

Pentru descrierea experienţei credinţei şi a cunoaşterii lui Dumnezeu, sfinţii desluşesc în fiinţa omenească alte funcţii şi puteri decât cele cu care operează în mod curent psihologia. Aceasta şi pentru faptul că altele au fost criteriile slujitoare judecăţilor lor, altele au fost şi experienţele care au condus la aceste împărţiri. Oricum, analiza comparativă a celor două perspective şi înţelegeri cu privire la om este un subiect în sine. Ne limităm la a spune că, pentru omul zilelor noastre, cunoaşterea ştiinţifică actuală sau anii petrecuţi în şcoală pot sugera că a cunoaşte înseamnă a însuşi o serie de date, într-un mod logic, cu explicaţiile lor corespunzătoare, a memora o serie de fapte, concepte sau definiţii, a deprinde o succesiune de operaţiuni, să spunem, sau a unor proceduri, dacă este să vizăm abilitatea de a executa ceva anume. În experienţa părinţilor duhovniceşti însă, etapele cunoaşterii lui Dumnezeu sunt străbătute de om prin alte facultăţi decât cele prezente în aceste activităţi de învăţare: se vorbeşte adesea de minte, în diferenţă cu raţiunea, de simţirea minţii, în deosebire de simţuri, de inimă şi de iubire. Încercăm să le prezentăm succint, tocmai pentru a evidenţia faptul că experienţa credinţei şi a cunoaşterii lui Dumnezeu este de cu totul alt ordin decât cunoaşterea ştiinţifică a naturii.

Subiectul uman nu este obiect nici măcar pentru ştiinţele pozitive. Între altele, pentru că psihicul uman este concomitent şi subiectiv şi obiectiv. Este obiectiv în sensul că există psihicul uman al unui subiect independent. În acelaşi timp este şi subiectiv - din perspectiva cunoaşterii, fiecare individ implicându-se în cunoaştere prin chiar însuşirile care îi servesc şi la cunoaşterea psihicului. Dar el are şi o dublă valenţă, materială şi ideală. Materială este considerată originea sa, fundamentarea biologică a activităţii psihice fiind considerată materia cenuşie. Însă creierul uman este doar suportul activităţii psihice, al cărui conţinut este ideatic - imagini, idei dobândite, individuale sau colective. Psihicul uman apare, de asemenea, simultan în calitate de produs şi de proces. Există o curgere procesuală care caracterizează întreaga activitate psihică, iar produsul reprezintă un concentrat, suma şi stadiul momentan al acestor procese dinamice ale psihicului uman. Psihicul este întâlnit atât în stare latentă (interiorizată, ascunsă) cât şi în stare exterioară, manifestă. Complexitatea este sporită de faptul că de cele mai multe ori cele două aspecte nu coincid. Ceea ce este manifest nu acoperă ceea ce este ascuns şi invers (1). Ştiinţa nu poate defini conştiinţa Definirea conştiinţei, din punct de vedere ştiinţific, păstrând rigoarea exigenţelor „cunoaşterii pozitive“, este imposibilă. Imposibilitatea definirii şi înţelegerii psihicului uman este fundamentată nu pe incapacităţile tehnologice, ci pe principii logice. Problema relaţiei între creier şi psihic, precum şi cea a conştiinţei, fac parte dintre cele care nu se pot rezolva. Una dintre demonstraţiile cel mai des utilizate pentru această afirmaţie este o celebră teoremă a lui A. M. Turing, potrivt căreia pentru problemele insolubile de tip recursiv există o altă problemă de un grad şi mai mare de insolubilitate(2). Pentru unii autori, problema este insolvabilă sau indecidabilă, în sensul că asupra răspunsului ei nu se poate pronunţa, în timp ce alţii consideră că ea este probabil mai presus de posibilităţile inteligenţei umane. Subiectul uman transcende, potrivit psihologiei contemporane, toate modelele şi structurile care îl descriu. Gândirea patristică a făcut, de asemenea, această disticţie, între cunoaşterea raţională a lucrurilor sensibile şi inteligibile şi cunoaşterea a ceea ce este dincolo de ele. Înţelesul distincţiei între cele două forme de cunoaştere este o etapă necesară, tocmai pentru că explică de ce este necesară desprinderea de cugetarea la cele sensibile sau inteligibile. Sf. Maxim Mărturisitorul scrie: „cele sensibile şi cele inteligibile sunt la mijloc între Dumnezeu şi oameni. Doar ridicându-se deasupra lor, mintea omenească se apropie de Dumnezeu, nerobită de cele sensibile în activitate şi nereţinută de cele inteligibile în contemplaţie“(3) Omul, cel mai mare mister al Universului Aici se cuvine a arăta că toate aceste consideraţii ne dezvăluie, într-un fel că, în ordinea experienţei directe a lumii în care trăim, că cel mai mare mister la care avem acces direct şi în mod comun nu este natura sau Universul, ci subiectul uman. Chiar dacă dimensiunile şi minunile Universului sunt copleşitoare, cu mult mai mare este minunea că el poate intra întreg în gândurile şi reflecţiile noastre despre lume. Nu dimensiunile lui şi nici măreţia lui, nu complexitatea lui, şi nici faptul că îl putem înţelege cu instrumentele raţiunii noastre; nu acestea sunt cele mai adânci dintre mistere, ci însuşi subiectul uman care le poate cunoaşte, şi peste toate, centrul fiinţei lui, capacitatea aceasta extraordinară a persoanei umane, a subiectului ce posedă conştiinţă, prin care noi oamenii ne deosebim de lumea în care trăim, putând să o sesizăm ca ceva deosebit. Părintele Stăniloae scrie că prin această poartă, prin adâncirea înţelegerii noastre ca subiect uman în diferenţă cu lumea şi în comuniune de iubire cu semenii, ne putem apropia în ultimă instanţă de comuniunea cu Dumnezeu. „Numai subiectul cugetărilor, suveranul cel mai înalt pe care îl întâlnim în lume, ridicându-se peste toată ordinea obiectelor şi sustrăgându-se oricărei prize ¤...Ą este singura entitate care poate avea oarecare asemănare cu Dumnezeu“, spune părintele Stăniloae. (Teologic, diferenţa între subiecte şi obiecte se articulează chiar la începuturi, prin faptul că, spre deosebire de întreaga Creaţie, omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, primind de la El suflarea de viaţă - Facere 1, 27; 2, 7) Părintele Stăniloae face precizarea că, văzute în raport cu subiectul uman, toate obiectele lumii sensibile şi toate conceptele alese pentru exprimarea lor sunt obiecte. Tot ceea ce se poate defini, ce se poate situa în limbaj, este obiect, întrucât poate fi definit în cadrul cugetării (4). Dimpotrivă, un subiect, o persoană umană, nu poate fi cuprinsă în limbaj. Ea se întâlneşte şi se experiază, nu se experimentează, dar nu se poate epuiza. El spune că distincţia aceasta este importantă întrucât „Dumnezeu, fiind subiect, după analogia subiectului uman, ¤...Ą nu este după asemănarea lucrurilor, a conceptelor, a ceea ce poate fi conţinut al cugetării, al obiectelor în general“ şi de aceea, numai subiectul cugetărilor, ridicându-se peste toată ordinea obiectelor şi sustrăgându-se oricărei prize ¤...Ą este singura entitate care poate avea oarecare asemănare cu Dumnezeu“. Ajungând la înţelegerea subiectului cugetărilor din lumea creată, ne putem apropia de înţelegerea lui Dumnezeu ca subiect Absolut. Raţiune şi Minte Diferenţa între subiect şi obiect corespunde şi celei dintre laturile angajate în cunoaşterea lor: raţiunea şi mintea. Din perspectiva teologiei, există o deosebire importantă între cele două. Raţiunea cugetă lucrurile, cuprinzându-le în concepte definite, numite şi ale raţiunii pentru faptul că ele pot fi obiecte ale raţiunii. Pentru tot ceea ce experimentăm în viaţa cotidiană, pentru tot ceea ce cunoaştem prin intermediul raţiunii, putem folosi limbajul conceptual. Însă aşa cum am văzut, cuvintele pot opri, în multe situaţii, înaintarea noastră spre ceea ce este dincolo de cuvinte, tocmai pentru că înţelesul lor este unul limitat şi sărac în raport cu pretenţia de semnificare. Aceasta arată că, de fapt, trebuie să părăsim toate conceptele şi să ne ridicăm mai presus de raţiunea care formează concepte pentru a sesiza ceea ce este indefinibil prin cuvinte. Mintea e pentru Dumnezeu Pe subiect nu-l poate sesiza raţiunea, iar dificultatea ştiinţelor din câmpul psihologiei de a defini omul într-o ultimă instanţă, poate sugera acest lucru. Mintea, însă, nu cugetă realităţile prin concepte. Prin ea sesizăm intuitiv ceea ce nu poate fi cuprins în cuvinte. Acest înţeles face ca „omul să fie esenţial minte, iar mintea să fie locul în care sălăşluieşte Dumnezeu. Ea este aceea care asigură faptul că omul nu este separat de transcendenţa divină“(5). În viaţa omului, „ochiul priveşte cele văzute, iar mintea înţelege cele nevăzute“, sesizând înţelesurile nevăzute din cele văzute. Mintea are o constituţie, care, în înţelesul patristic, este specifică destinaţiei sale: de a primi pe Dumnezeu. Sf. Grigore de Nyssa scrie: „Vom cunoaşte atunci când am fost cunoscuţi, pentru că vom amesteca această putere deiformă şi dumnezeiască, adică mintea şi raţiunea noastră, cu ceea ce este propriu ei, şi chipul s-a urcat la originalul, spre care tinde acum.“ Părintele Stăniloae comentează aici: „Propriu minţii şi raţiunii e Dumnezeu. Pentru El sunt făcute acestea. Pe El îl caută ele şi în mediul Creaţiei. Până când nu sunt unite cu El şi nu-l cunosc pe El deplin, prin împărtăţirea de El, sunt nemulţumite, pentru că se ocupă cu ceva ce e mai prejos de dorinţa lor. În felul acesta mintea noastră ¤...Ą se doreşte umplută de Dumnezeu.“ Pentru a arăta şi mai desluşit faptul că mintea nu este o raţiune înzestrată cu mai mult rafinament, adăugăm faptul că în multe texte se face referire la o anumită simţire a minţii, ce constă în distingerea precisă a realităţilor din lumea nevăzută. „Precum prin simţul gustului trupesc, când se află în stare de sănătate, deosebim fără greşeală cele bune de cele rele şi dorim cele bune, tot aşa mintea noastră, când începe să se mişte în deplină sănătate şi fără griji, poate să simtă din belşug mângâierea dumnezeiască.“ Acolo ea este în stare „de contemplaţie şi de simţire, şi de gustare a bunătăţilor în care se află“. Inima În ultimă instanţă, în viziunea patristică, locul prin care omul, ca subiect personal, participă la comuniune, centrul vieţii sale sufleteşti şi spirituale este inima. În esenţă, inima are un înţeles spiritual, nicidecum organul fiziologic. Ea este sediul central al minţii, „omul dinlăuntru“, centrul fiinţei umane, rădăcina facultăţilor active (a inlectului şi voinţei), punctul de unde provine şi către care se întoarce întreaga viaţă duhovnicească“. Spre deosebire de „minte care este una din simţirile sufletului, ¤…Ą inima este şi rădăcina, dar şi cea care cuprinde şi ţine la un loc simţirile dinăuntru“(6). Întrucât este centrul vieţii duhovniceşti, inima omului este şi vârful cel mai înalt al sfinţeniei. Iisus Hristos a zis: „Împărăţia cerurilor este înlăuntrul vostru“ (Luca 17, 21), „arătând dumnezeirea care se află înlăuntrul inimii“ (Filotei Sinaitul). În alt loc se spune că raiul, sădit de Dumnezeu la răsărit în Eden (Facere 2,8), este chip al omului dinlăuntru. Omul are ca pământ, în Eden inima sa, iar ca pomi pe care are să-i sădească cu voia, mintea lui zidită după chipul lui Dumnezeu. Iar Edenul cel văzut e sădit la răsăritul soarelui văzut, pentru că soarele văzut e chipul soarelui cugetat (Dumnezeu). Deci inima omului este „pământul din Eden“ care aşeaptă să fie sădit spre „luminile cunoştinţei soarelui cugetat“. Raiul este în inima noastră Calist Patriarhul spune că „inima lipsită de lumina cunoştinţei nu poate produce înţelesuri şi gânduri dumnezeieşti şi lucrări vrednice de Dumnezeu şi nu se poate umple deplin de vederi dumnezeieşti ¤...Ą ca să fie un rai nou şi mai presus de lume“(7). Părintele Stăniloae comentează aici: „Inima omului, ca eden lăuntric, e sădită spre răsăritul soarelui sau al minţii care o luminează şi-i dă putere să rodească. Dar acest soare spiritual omenesc îşi primeşte lumina de la cel dumnezeiesc. Acesta e izvorul a toată lumina. De acolo răsare lumina minţii omeneşti. Soarele dumnezeiesc e văzut întâi de mintea omului sau se reflectă în ea şi din ea se răsfrânge asupra inimii omului. Numai de aceea se poate numi şi mintea omului soarele spiritual din om, ca chip şi oglindă a Soarelui dumnezeiesc. Dar mintea în starea ei naturală nu e despărţită de inimă. De aceea nici de Soarele dumnezeiesc. Acesta, precum prin minte îşi comunică lumina, prin inimă îşi comunică căldura iubirii. Şi precum mintea comunică inimii lumina primită de la Soarele dumnezeiesc, aşa inima comunică minţii iubirea primită de la acelaşi Soare. De aceea, numai amândouă, ca ochi îmbinaţi, prind viaţă dumnezeiască, dat fiind că lumina adevărată e şi iubire şi iubirea adevărată e şi lumină.“ Note: 1. Mielu Zlate, Introducere în psihologie, Editura Casa de Editura şi Presa „Şansa“ SRL, Bucureşti, 1994, p. 181-185; 2. L. Gavriliu, Dicţionar de cerebrologie, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, p. 119; 3. Sf. Maxim Mărturisitorul, Quaest ad Talasie, apud. Pr. Stăniloae, Mistica, p. 268 4. Dumitru Stăniloae, Ascetică şi Mistică creştină sau Teologia vieţii spirituale, Editura Casa Cărţii de ştiinţă, Cluj, 1993, p. 270 5. Dumitru Stăniloae, Elemente de Antropologie Ortodoxă, p. 242, apud Preot Ioan C. Teşu, Virtuţile creştine, cărări spre fericirea veşnică, p.167; 6. Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, cuv. 83, în Filocalia, vol. X, p. 415; 7. Calist Patriarhul, Cap. rug., cap. 15, în Filocalia., vol. VIII, p. 220, 221, 222.