Întâlnire cu un sfânt contemporan

Sfântul Cuvios Petroniu de la Prodromu a fost unul dintre marii părinți duhovnicești ai Ortodoxiei contemporane. Te primea la Schitul Românesc Prodromu într-o atmosferă duhovnicească unică, ce i se datora în mare parte. Secondat de părintele Justinian, în latura administrativă, și părintele Iulian în cea duhovnicească, era motorul nevoinței duhovnicești din schit. Icoană vie a monahului - ascet, plin de râvnă și curăție, arzând în focul rugăciunii, radia lumină taborică, trăind în postiri și privegheri. 

Cuviosul Petroniu avea desăvârșită râvnă spre împlinirea poruncilor și sfaturilor evanghelice. Făcea parte, de fapt, dintr-o generație de părinți filocalici care a trăit duhovnicia, în toată lățimea, lungimea, înălțimea și adâncimea ei. Sfântul Petroniu s-a jertfit pentru slava lui Hristos și a Bisericii Sale, pentru cinstea monahismului ortodox românesc și atonit. Purta în suflet roade de bucurie, pace și sfințenie, imprimate viețui­torilor schitului, ca şi chipul său de nevoință. Blând și ferm, tainic și smerit. Radia lumină din ruga sa isihastă, iar smerenia și discreția îi dădeau o strălucire de taină. Stătea mereu în picioare la lungile slujbe și privegheri ath­o­nite. Chiar dacă era aspru cu sine, era deschis și iubitor cu cei care-l vizitau. În ciuda unor neputințe trupești, avea disponibilitatea și dragostea de a asculta și sfătui părintește pe cei care ajungeau la Schitul Prodromu. L-am ascultat de multe ori acolo, cu un sentiment plăcut de acasă. Un acasă duhovnicesc, în minunata Grădină a Maicii Domnului, dar și un acasă românesc, cultivat anume, cu multă iubire, stă­ruință, statornicie.

Sfântul Petroniu era cinstit pentru viața sa sfântă, atât în ţară, cât și la Muntele Athos. A intrat de copil în Mănăstirea Neamț, a fost secretar și bibliotecar al Patriarhiei Române, membru al Mișcării Rugul Aprins, profesor la Seminarul de la Neamț și Școala Monahală de la Slatina. A fost viețuitor la Sihăstria și Curtea de Argeș, stareț al Mănăstirii Slatina, iar la final, viețuitor și stareț al Schitului Românesc Prodromu din Sfântul Munte Athos. Duhovnic prețuit de contemporani, de la patriarhi și mitropoliți, episcopi, profesori de teologie, stareți și duhovnici, mari perso­nalități ale Bisericii, până la monahii și credincioșii de rând.

Prin canonizarea sa, locul de nevoință al monahilor români de la Vighla s-a înbogățit cu pace, bucurie și lumină. Alături de Cuvioșii Nifon și Nectarie, întemeietorii schitului, Nectarie Protopsaltul și Antipa de la Calapo­dești, Cuviosul Petroniu s-a alăturat soborului minunat al sfinților prodromiți, ca icoană și model de nevoință, dar mai ales fierbinte rugător. Om al păcii și al iubirii, a cultivat prietenii duhovnicești cu ierarhi și profesori teologi din țară și străinătate, cu stareți teologi din Sfântul Munte ca Gheorghe Kapsanis de la Grigoriu și Emilianos Vafeidis de la Simonopetra, păstrând iubirea și prietenia cu Sfinții Paisie și Cleopa, de la Sihăstria, Sofian de la Antim, Dionisie de la Colciu, Dumitru Mărturisitorul, Părintele Arsenie Papacioc și mulți alții.

Canonizarea sa a produs o bucu­rie generală monahilor aghio­riți, dar mai ales călugărilor, preoților și credincioșilor români. Toată Ortodoxia l-a prețuit pentru sfințenia, erudiția și înțelepciunea sa, fiindcă Sfântul Petroniu a fost artist al nevoinței, filosof și teolog al Duhului, iar de acum până la sfârșitul veacurilor va fi prăznuit anual în ziua de 24 februarie, ziua aflării capului Sfântului Ioan Botezătorul, în al cărui schit s-a nevoit ultimele decenii de viaţă. A urmat Sfântului Ioan pe drepte cărări, asemănându-se la obiceiuri cu Ilie și Antonie, trăind ca un eremit în viața de obște.

Cu drag ne amintim de chipul său luminos

Acum, când se împlinesc 110 ani de la nașterea sa, cu drag ne amintim de chipul său luminos, de cuvântul său înțelept și blând pe care l-a rostit din inima sa iubitoare. Sfântul Petroniu s-a născut în duhovniceasca Moldovă, într-o familie cu mulți frați. La 23 mai 1916, evlavioșii țărani Ioan și Olimpia din comuna Fărcașa, ținutul Neamțului, aduceau pe lume al șaptelea copil din cei opt care au rămas în viață, dându-i la botez numele Petru. Mama i-a fost icoana vie a sfințeniei. Modul în care descrie mai târziu sfințenia mamei sale, Sfânta Olimpiada, este aproape unic în toată literatura ascetică. De la ea a învățat rugăciunea, munca, credința, cinstea, dragostea de Dumnezeu și de oameni. Sfințenia mamei sale o așază alături de mamele marilor sfinți ai Ortodoxiei. Sfințenia Părintelui Petroniu se distinge și ea prin erudiție, distincție și unicitate. În urmă cu 20 de ani, într-un dialog duhovnicesc, descria atmosfera din Mănăstirea Neamț, unde a intrat ca frate la vârsta de 14 ani, în anul 1930. Acolo a urmat Școala de Cântăreți, întâlnindu-l pe Sfântul Ioan Iacob, de care s-a folosit și a scris mai apoi în `Icoane smerite”. Viața Sfântului Petroniu este pătrunsă de râvnă sfântă. Râvnă pentru post și rugăciune, râvnă pentru studiu teologic. A urmat apoi Seminarul Monahal de la Cernica între anii 1934-1941, având între colegi pe Sfântul Sofian de la Antim și pe viitorul Patriarh Teoctist. Desființându-se Seminarul de la Cernica, și-a luat diploma la Seminarul Central din București, iar bacalaureatul la Liceul „Mihai Viteazul”. În 1942 s-a înscris la două facultăți: Teologie și Matematică. Pentru a se întreține la studii, s-a angajat la Cancelaria Sfântului Sinod. În același an s-a călugărit la Mănăstirea Neamț și a fost hirotonit ierodiacon. A viețuit la Mănăstirea Antim, lucrând în Administrația Patriarhală, iar în 1943, renunțând la Matematică, s-a înscris la Filosofie-Litere, absolvind-o odată cu Facultatea de Teologie.

În 1947 este hirotonit ieromonah, devenind slujitor la Catedrala Patriarhală și secretar al Patriarhului Nicodim. Între anii 1947-1950 face parte din gruparea Rugul Aprins. În 1950 este profesor la Seminarul de la Neamț (predând pedagogie, franceză, catehetică și muzică). Hirotesit duhovnic în 1952, ajunge la Mănăstirea Slatina, devenind profesor și conducătorul Școlii Monahale. La Mănăstirea Slatina, sub stăreția Sfântului Cleopa, era o adevărată academie duhovnicească, cu peste 100 de monahi și frați. Sfântul Petroniu a fost acolo un dascăl luminat și far călăuzitor. Parcursul istoric și monahal îl distinge ca model de nevoință duhovnicească. La nevoință s-a adăugat, ca o încununare, prigoana pentru credință. Ales stareț al Mănăstirii Slatina (1957-1959), o părăsește în urma Decretului 410/1959. Au urmat ani de prigoane și privațiuni. Trăiește la o soră a sa, fiind angajat apoi paznic și casier la Mănăstirea Curtea de Argeș. Este reîncadrat în monahism în 1963, la Curtea de Argeș (de către Patriarhul Justinian), dar se îmbolnăvește și se retrage la Mănăstirea Sihăstria. În 1975, cu mari greutăți, pleacă într-un pelerinaj la Ierusalim și Sfântul Munte Athos. Cu acest prilej se folosește duhovnicește de întâlnirea cu Sfântul Cuvios Dionisie de la Colciu și alți părinți nevoitori. La scurt timp după întoarcerea în ţară, în 1976 primește ascultare din partea Patriarhului Justinian să adune un grup de cinci călugări, cu care să meargă în Sfântul Munte, spre a ajuta duhovnicește obștea Schitului Prodromu.

Ajuns acolo, rânduiește slujirea zilnică a Sfintei Liturghii, a celor șapte Laude, lucrând la restaurarea așezământului monahal. La 15 octombrie 1984 a fost ales stareț de către obștea schitului, împotriva voii sale. Vreme de 27 de ani, Sfântul Petroniu a păstorit cu sfințenie Schitul Românesc Prodromu. În timpul stăreției sale, schitul a renăscut, iar obștea s-a mărit la 40 de viețuitori. Biserica și incinta au fost restaurate, rânduiala slujbelor și tradiția atho­nită duse mai departe. Cuviosul Petroniu predica mai mult prin faptă decât prin cuvânt și iubea nespus slujbele bisericii. Iubea cântarea psaltică și era un psalt neîntrecut. Spunea că omului creștin îi este de folos să meargă la biserică, chiar și atunci când este bolnav. În ultimii ani ai vieții a purtat suferințe fizice greu de imaginat, cu o răbdare mucenicească. Viața și răbdarea sa le descrie în cartea amintită părintele Modest, ucenicul care l-a îngrijit în ultimele luni de viață. Sfântul Cuvios Petroniu a purtat crucea nevoinței și a suferinței, ajungând la o slăvită înviere și viață veșnică. Nu s-a plâns niciodată, lăsând totul pe seama lui Dumnezeu. Asemenea marilor sfinți, nu ținea minte răul și ierta ușor. Viața sa îngerească a bineplăcut lui Dumnezeu și oamenilor, Hristos luându-l la Sine la 22 februarie 2011.