Invitatul săptămânii: Certitudine, îndoială şi credinţă
Faptul că sunt multe enunţuri (afirmaţii sau negaţii) de al căror adevăr ne îndoim este evident pentru oricine, ca şi cerinţa metodologică de a ne îndoi de orice (de omnibus dubitandum), când este vorba despre cercetarea sau experimentarea unor teorii, doctrine, ipoteze, dar, pe de altă parte, există şi enunţuri despre care putem să spunem cu toată certitudinea că sunt adevărate sau false. La care trebuie să adăugăm şi faptul că, fără a se dovedi adevărate sau false, sunt şi numeroase enunţuri pe care le considerăm sau despre care credem că ar fi într-un fel sau altul. Nici una dintre aceste situaţii nu trebuie însă absolutizată sau generalizată, chiar dacă, uneori, pentru unii dintre noi este mai potrivită una decât cealaltă. Altfel, în ciuda simplităţii şi a banalităţii lor, pot conduce şi chiar au condus la multe neînţelegeri, controverse şi, mai grav, la interdicţii şi represiuni.
În viaţa obişnuită, colectivă sau solitară, avem de-a face la tot pasul, dacă suntem persoane sănătoase mintal, cu toate situaţiile enumerate, fără să le dăm vreo importanţă deosebită. Unii sunt însă mai mult sau mai puţin încrezători decât alţii. Cei care se încred în orice sunt consideraţi naivi (acest lucru depinde însă şi de vârstă); ceilalţi, dimpotrivă, sunt consideraţi sceptici. Sunt şi persoane care au darul de a fi mai convingătoare decât celelalte, chiar dacă se referă la aceleaşi lucruri. În situaţii speciale trebuie să fii însă încrezător, ca elevul sau studentul faţă de lecţiile sau cursurile pe care trebuie să le înveţe, considerându-le adevărate. Ceea ce nu exclude situaţiile în care greşeşte şi învăţătorul sau profesorul.
În cadrul unor cercetări, investigaţii, experimente, trebuie să ne îndoim de orice şi să verificăm totul, pentru evitarea erorilor de decizie, de proiectare sau construcţie, ceea ce nu se întâmplă însă în cazul discuţiilor obişnuite. A fi obligat să te îndoieşti în legătură cu toate măsurătorile unui teren pe care va trebui să ridici o clădire şi să le verifici personal nu înseamnă să te îndoieşti de orice altceva, de faptul banal că orice corp în cădere este atras de Pământ, că va cădea în jos, şi nu în sus. Există şi butada şcolărească „nu te poţi îndoi de orice, căci atunci ar trebui să te îndoieşti şi de faptul că te îndoieşti, ceea ce ar însemna că nu te îndoieşti“!
Chiar dacă te îndoieşti însă de anumite afirmaţii, fără să le verifici sau fără să le poţi verifica, din anumite motive, începi să crezi în unele sau în altele, mai mult sau mai puţin. Este şi motivul pentru care enunţurile de genul acesta au fost numite „opinii“ (propoziţii considerate sau acceptate ca fiind adevărate sau false). În legătură cu acestea este firesc să apară şi controverse, iar unele să fie confirmate sau nu.
Dar există şi anumite domenii despre care orice am spune nu se poate dovedi adevărat sau fals, căci ele transcend (trec dincolo de) posibilităţile noastre obişnuite de cunoaştere. Transcendenţa poate să fie în timp, spre trecutul îndepărtat, spre începutul Lumii sau începutul Universului şi spre sfârşitul Lumii, sau în spaţiu, spre „capătul“ Lumii şi dincolo de acesta, în extensiune, şi spre cele mai mici părţi ale substanţei şi dincolo de acestea. Dar există şi o transcendentalitate, adică o transcendere dincoace de posibilităţile de cunoaştere, spre profunzimile sufletului uman, ca şi o transcendere prin multiplicare (mulţimi de mulţimi, numere transfinite, totalităţi nedeterminate, infinităţi).
În măsura în care mai poate fi vorba de o cunoaştere a domeniilor transcendente, aceasta, ca şi modalitatea ei de exprimare, trebuie să fie diferită de cea obişnuită, căci, altfel, se ajunge la contradicţii. În mod obişnuit, de exemplu, un şir de numere naturale, să zicem de la 1 la 9, cuprinde toate numerele impare: 1, 3, 5, 7, 9. Dacă şirul numerelor naturale şi cel al celor impare sunt infinite, atunci, cu toate că primul îl cuprinde pe al doilea, căci conţine numerele pare şi impare, nu poate să-l cuprindă, căci fiecărui număr impar la infinit îi va corespunde câte un număr natural (par sau impar), ceea ce conduce la enunţul contradictoriu după care primul şir infinit îl cuprinde şi nu-l cuprinde pe al doilea şir infinit. Aici nu mai este vorba nici de îndoială şi nici de certitudine, căci nimeni nu poate să verifice o infinitate, ci este vorba de ceea ce filosoful F.H. Jacobi numea „credinţă“ sau cunoaştere nemijlocită. Ea are ca obiect transcendentul, infinitul, supranaturalul, absolutul şi se bazează pe meditaţie şi revelaţie, nu pe contemplaţie şi demonstraţie. În opoziţie cu raţiunea şi in-telectul, ca facultăţi ale gândirii obişnuite, credinţa este dialectică, paradoxală şi contradictorie pentru raţiunea obişnuită.
Aşa se explică şi critica din perspectiva raţiunii a religiilor în genere şi a creştinismului în mod special (exemplară fiind critica lui Feuerbach din lucrarea Esenţa creştinismului) pentru faptul că ar conţine contradicţii şi ar încălca principiile demonstraţiei raţionale. La fel sunt şi prezentările cu pretenţia de rigurozitate ale religiei creştine (la Kant sau la Hegel) reduse la limitele raţiunii, respectiv curăţate de toate elementele dialectico-speculative.
Credinţa nu este însă numai religioasă, ci şi ştiinţifică, mai mult sau mai puţin exactă. În analogie (chiar imitaţie i-am putea zice) cu credinţele despre începutul şi sfârşitul Lumii se vorbeşte despre „explozia originară“ (Big-bang) şi despre viitoarea „implozie“ a Universului, făcută de către Cineva sau de la Sine, cu întrebările deschise despre ce era înainte de „explozie“ şi ce va fi după „implozie“, reproşate, aproape în aceiaşi termeni, religiilor în genere.
Îndoiala şi certitudinea, cu semnificaţiile lor obişnuite sau filosofice, sunt altceva decât credinţa religioasă sau ştiinţifică, care se referă la domenii care transcend mijloacele cunoaşterii obişnuite.