Istoria creştinismului (CMLXI): Conciliul II Vatican (1962-1965) (XIII)

Un articol de: Cezar ţăbârnă - 08 Mai 2008

La 14 septembrie 1965, s-a deschis sesiunea a patra a conciliului, în care s-au definitivat şi votat textele din sesiunile anterioare referitoare la declaraţiile „Despre libertatea religioasă“, „Despre religiile necreştine“ şi constituţiile „Despre Biserică şi lumea contemporană“ şi „Despre revelaţie“. În legătură cu „sinodul episcopilor“, ca instituţie centrală ce urmărea să limiteze absolutismul papal, problemă cerută cu insistenţă de sinodali, papa Paul al VI-lea (1963-1978) a precizat: „Compus din întâistătătorii numiţi în cea mai mare parte de Conferinţele episcopale, cu aprobarea Noastră, va fi convocat, în funcţie de necesităţile Bisericii, de pontiful roman, pentru sfătuire şi colaborare cu el, atunci când, pentru binele general al Bisericii, va fi oportun... Sinodul episcopilor este subordonat direct şi nemijlocit autorităţii papale care îl convoacă de câte ori i se pare oportun, aprobă alegerea membrilor lui, stabileşte ordinea de zi şi îl prezidează personal sau prin reprezentanţi“. În declaraţia „Despre libertatea religioasă“, care a fost rediscutată şi amendată de mai multe ori pentru a-i împăca pe conservatori şi modernişti, şi care a fost votată la 19 noiembrie şi promulgată la 7 decembrie 1965, se sublinia dreptul persoanei de a decide liber în materie de credinţă, dar şi datoria fiecărui om de a ajunge la cunoaşterea adevărului revelat. Conciliul a stabilit că trebuie să se ţină seama atât de dreptul la libertate al oricărei religii într-un anumit stat, cât şi de dreptul acestuia de a recunoaşte unei anumite religii o situaţie specială. Se preciza, apoi, că această declaraţie este o necesitate tehnică, întrucât libertatea juridică este cerută de binele comun. Prin urmare, pentru Biserica Romano-Catolică acceptarea libertăţii religioase pentru toţi era mai mult o chestiune de circumstanţă decât de convingere sinceră şi profundă.