Istoria creştinismului (MCCCXCI): Şcoli organizate şi patronate de Biserică în Transilvania (XI)

Şcolile confesionale româneşti au fost puse adeseori în situaţia de a fi desfiinţate sau înstrăinate de Guvernul din Budapesta. Prin legi se urmărea închiderea şcolilor româneşti în parohiile mai sărace sau înstrăinarea lor. Adunările româneşti de protest, cuvântul deputaţilor români în Cameră (Dietă) şi al ierarhilor în Casa Magnaţilor, au rămas fără rezultat. „Darea culturală“ a crescut mereu în toate parohiile. Legea 38 din 1868 prevedea ca darea culturală să reprezinte 5% din impozitele directe către stat. În pofida eforturilor de a salva şcolile româneşti, multe dintre ele au fost nevoite să ceară completarea salariului de la stat, iar altele, în parohii mai sărace, mai ales în judeţul Hunedoara, s-au închis. De pildă în 1907 Arhiepiscopia Sibiului avea 861 de şcoli, iar în 1912 numărul lor scăzuse la 670. Dintr-o statistică oficială a statului se poate constata că între anii 1908-1910 s-au închis, în toată Transilvania, 420 de şcoli româneşti, întrucât multe erau închise sub pretextul invocat de autorităţi că n-au clădiri corespunzătoare, credincioşii au încercat să înlă-ture acest neajuns, astfel că numai în Arhiepiscopia Sibiului, între anii 1907-1912, s-au ridicat 177 clădiri noi şi s-au refăcut alte 117. În condiţiile dramatice prin care au trecut, multe din bisericile şi şcolile confesionale româneşti au primit ajutoare materiale substanţiale din partea marelui mecenat basarabean Vasile Stroescu († 7 aprilie 1926). Ultima lovitură pe care au primit-o şcolile confesionale româneşti a avut loc în anul 1917, când acelaşi ministru Apponyi a hotărât să creeze aşa-numita „zonă culturală“, adică să treacă în seama statului şcolile româneşti din judeţele situate în arcul carpatic, la graniţa cu vechea Românie (Bistriţa-Năsăud, Trei Scaune, Braşov, Făgăraş, Târnava Mare, Sibiu, părţile de sud din Hunedoara şi Caraş-Severin).