Istorii cu tâlc: Despre păcatul mâniei

Un călugăr, care trăia într-o mănăstire şi era din fire violent, se hotărî să trăiască în singurătate, căci, îşi zicea el, dacă nu voi avea pe nimeni să mă năcăjească şi să mă cert, poate se va potoli patima mea. Dar, pe când locuia în pustietate într-o peşteră, i se întâmplă într-o zi că ulciorul de apă, pe care-l aşeză jos, să se răstoarne. Îl umplu din nou, dar ulciorul s-a răsturnat iarăşi. Atunci călugărul luă ulciorul şi, în mânia sa, îl trânti la pământ, spărgându-l. După ce-şi veni iar în fire, recunoscu că mânia îl orbise şi îşi zise: „Iată, acum sunt singur şi, totuşi, m-a biruit mânia. Mă voi întoarce iar la mănăstire şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, voi lupta oriunde împotriva patimii mele“. (Grigorie COMŞA, O mie de pilde)