Iubirea faţă de Dumnezeu şi de aproapele - lumina vieţii creştine

Duminica a XV-a după Rusalii (Porunca cea mai mare din lege) Matei 22, 35-46

În vremea aceea s-a apropiat un învăţător de lege şi, ispitindu-L pe Iisus, L-a întrebat: Învăţătorule, care poruncă este mai mare în lege? Iar Iisus i-a răspuns: să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este întâia şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea acesteia, este: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată legea şi proorocii. Şi, fiind adunaţi fariseii, i-a întrebat Iisus zicând: ce vi se pare vouă despre Hristos? Al cui fiu este? Şi ei I-au răspuns: al lui David. El i-a întrebat iarăşi, cum atunci David, cu duhul, Îl numeşte pe El Domn, când zice: zis-a Domnul Domnului Meu: şezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale. Deci, dacă David Îl numeşte pe El Domn, cum este fiu al Lui? Dar nimeni nu putea să-I răspundă o vorbă şi nici n-a mai îndrăznit cineva, din ziua aceea, să-L mai întrebe pe El ceva.

Sfânta Evanghelie din Duminica a XV-a după Rusalii este Evanghelia poruncii celei mai mari, şi anume porunca iubirii.

Se ştie că în Vechiul Testament erau multe porunci, multe reglementări ale vieţii omului credincios, la care s-au adăugat şi foarte multe prescripţii ale tradiţiei iudaice. Când un învăţător de lege, cu gândul de a ispiti pe Iisus, deci nu din dorinţa sinceră de a învăţa ceva, L-a întrebat: "care este cea mai mare poruncă în lege?", el se aştepta probabil ca Mântuitorul să spună tăierea împrejur sau păzirea zilei sâmbetei, însă Mântuitorul a făcut un rezumat al întregii învăţături pe care Dumnezeu a dat-o în Legea lui Moise şi în Scripturile proorocilor, şi anume legea iubirii: ""Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău". Aceasta este întâia şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea acesteia, este: "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi"" (Mt. 22, 37-39).

Apoi, Domnul Iisus, cunoscând că acest învăţător de lege viclean se aştepta la un alt răspuns, îi întreabă pe acesta şi pe fariseii adunaţi acolo: "Ce vi se pare despre Hristos? Al cui fiu este?" (Mt. 22, 42), iar învăţătorul de lege a răspuns: "Al lui David" (Mt. 22, 42). Apoi Mântuitorul îl întreabă mai departe: "Cum atunci David, cu duhul, Îl numeşte pe El Domn când zice: "Zis-a Domnul Domnului meu: şezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmaşii tăi aşternut picioarelor Tale. Deci, dacă David Îl numeşte pe El Domn, cum este fiu al lui"?" (Mt. 22, 43-45) La aceasta, învăţătorul de lege nu a mai răspuns nimic. Evanghelia se încheie cu aceste cuvinte: "Dar nimeni nu putea să-I răspundă o vorbă şi nici n-a mai îndrăznit cineva, din ziua aceea, să-L mai întrebe pe El ceva" (Mt. 22, 46).

Adică nimeni nu putea cunoaşte înţelesurile adânci, tainice ale Sfintei Scripturi mai bine decât Iisus Hristos. De ce? Pentru că Sfânta Scriptură scrisă de oameni inspiraţi de Duhul Sfânt are ca autor principal pe Însuşi Dumnezeu Cuvântul, tainic prezent în cuvintele acesteia. Când Iisus întreabă pe învăţătorul de lege care venise la El ca să-L ispitească şi pe fariseii care erau acolo: "Ce vi se pare despre Hristos (Mesia), al cui fiu este? (Mt. 22, 42), El voia să le arate acestora că Mesia nu este un simplu iudeu descendent din David, ci Mesia este Domn ca şi Domnul Dumnezeu, acesta fiind înţelesul cuvintelor lui David: "Zis-a Domnul Domnului Meu" (Mt. 22, 44). Deci Mesia-Hristos este Dumnezeu-Omul.

Cunoscând Iisus că fariseii nu puteau accepta ca El, om fiind, să spună despre Sine că este Fiul lui Dumnezeu, adică Dumnezeu, le-a arătat din Sfintele Scripturi că însuşi regele David a profeţit că Mesia este Domnul sau Stăpânul lui, adică Fiul lui Dumnezeu Cel veşnic, nu un om pământean, trecător.

Iubirea este starea sufletului care preferă pe Dumnezeu oricărei făpturi

Ceea ce reţinem noi în mod deosebit din Evanghelia de astăzi este marea datorie sau necesitate de a împlini în viaţa noastră poruncile iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. În aceste două porunci se concentrează tot ceea ce Dumnezeu aşteaptă de la noi. Toate celelalte porunci sunt căi diferite care ne conduc către aceste două mari porunci ale iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Totuşi, modul în care Mântuitorul Iisus Hristos formulează porunca iubirii faţă de Dumnezeu se deosebeşte de modul în care El formulează porunca iubirii faţă de aproapele.

Când vorbeşte despre datoria noastră de a iubi pe Dumnezeu, El zice: "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău" (Mt. 22, 37), iar când vorbeşte despre datoria de-a iubi pe aproapele, El zice: "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Mt. 22, 39).

De ce iubirea faţă de Dumnezeu este cerută ca iubire prioritară şi complet dăruitoare de sine: cu toată inima, cu tot sufletul şi cu tot cugetul? Pentru că iubirea faţă de Dumnezeu este izvorul iubirii sfinte şi al vieţii adevărate a omului care caută mântuirea sau viaţa veşnică.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, în scrierea sa numită "Capetele (sau capitole) despre dragoste", chiar în primul dintre acestea, spune în esenţă că: Iubirea este acea stare a sufletului care preferă pe Dumnezeu oricărei făpturi din lumea aceasta¹.

De ce oare ne cere Evanghelia să-L iubim pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul?

Pentru două motive majore. În primul rând, acea putere sau energie a inimii care nu-L iubeşte pe Dumnezeu rămâne nesfinţită, adică devine izvor de simţire egoistă, pătimaşă; acea putere a sufletului care nu-L iubeşte pe Dumnezeu cu toată voinţa rămâne nesfinţită, adică devine voinţă spre săvârşirea răului; iar acea putere a cugetului nostru sau, a minţii noastre, care nu se dăruieşte în întregime lui Dumnezeu rămâne minte nesfinţită, care naşte gânduri rele. Iată de ce Mântuitorul Hristos ne spune că trebuie să-L iubim pe Dumnezeu cu toată inima noastră (cu toată afecţiunea noastră), cu tot sufletul nostru(cu toată voinţa noastră), cu tot cugetul nostru (cu toată gândirea noastră). Când prin iubire totală ne dăruim lui Dumnezeu în întregime, când nimic din lumea aceasta nu este mai de preţ sau mai iubit decât El, atunci ne sfinţim în întregime inima, sufletul şi cugetul, adică afecţiunea, voinţa şi gândirea.

Al doilea motiv pentru care Mântuitorul Iisus Hristos ne spune că trebuie să-L iubim pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul şi cu tot cugetul este acesta: ceea ce iubim ca fiind pentru noi realitatea cea mai preţuită sau valoare absolută, aceea devine pragul sau limita înălţării şi libertăţii noastre. Prin urmare, sufletul omului fiind creat după chipul lui Dumnezeu, Cel nelimitat şi veşnic, trebuie să-L iubească pe Dumnezeu Cel ce este mai presus de lumea creată, de spaţiu şi timp, pentru a fi cu adevărat liber faţă de limitele impuse de spaţiu şi timp, dar şi de nestatornicia şi stricăciunea făpturilor limitate şi trecătoare. Dacă omul iubeşte, cu toată inima sa, cu tot sufletul său, cu tot cugetul său, realităţi mărginite şi trecătoare, schimbătoare şi coruptibile, sufletul lui se opreşte la aceste realităţi şi pierde libertatea sau dorinţa vie de a căuta şi de a primi viaţa şi iubirea veşnică a lui Dumnezeu. Însă dacă omul iubeşte pe Dumnezeu Cel nemărginit şi veşnic, atunci inima, sufletul şi cugetul său se deschid spre infinitatea şi eternitatea iubirii lui Dumnezeu, spre bucuria nemărginită şi veşnică pe care Dumnezeu o dăruieşte celor ce-L iubesc pe El. Deci, numai pe Dumnezeu trebuie să-L iubim ca fiind suprema realitate şi valoare, deoarece numai El este Creatorul şi Mântuitorul lumii, dătătorul şi împlinirea a toată existenţa creată.

Să iubim binele mai mult decât bunurile din lumea aceasta

Sfântul Isaac Sirul spune că iubirea curată se naşte din rugăciune. Cu alte cuvinte, iubirea curată este iubire sfinţită de harul iubirii lui Dumnezeu, dacă rugăciunea omului este smerită şi stăruitoare. Cine iubeşte pe Dumnezeu cu toată inima sa, cu tot sufletul său, cu tot cugetul său se uneşte cu Dumnezeu în mod deplin. Deci, din unirea omului cu Dumnezeu prin rugăciune se revarsă harul iubirii divine în viaţa omului, iar prin om se transmite şi în jurul său. Iubirea aceasta duhovnicească şi sfântă este iubirea omului sfânt, care nu judecă pe nimeni, dar ajută pe toţi, nu acumulează averi în mod pătimaş, ci le dăruieşte celor în nevoi. De aceea, iubirea care se naşte din rugăciune este iubire sfinţitoare şi mântuitoare, având în ea arvuna vieţii veşnice.

Aceasta este iubirea Sfinţilor Apostoli şi a sfinţilor martiri, iubire mai tare decât frica de moarte sau instinctul de conservare, iubire care ne ajută să nu ne legăm în mod pătimaş de bunurile trecătoare din lumea aceasta, ci să căutăm binele cel nemuritor, care este legătura sau comuniunea omului cu Dumnezeu. Aşadar, porunca iubirii faţă de Dumnezeu ne cheamă să iubim binele mai mult decât bunurile din lumea aceasta. Altfel spus, binele săvârşit din iubire faţă de Dumnezeu şi de aproapele trebuie să-l dorim sau să-l căutăm mai mult decât bunurile materiale şi trecătoare din lumea aceasta.

Cât priveşte porunca iubirii faţă de aproapele, aceasta este formulată de Mântuitorul Iisus Hristos în Evanghelia după Matei, astfel: "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Mt. 22, 39), adică să ai grijă de viaţa lui cum ai grijă de viaţa ta, să te interesezi de mântuirea lui cum te interesezi de mântuirea ta. Însă, spre sfârşitul activităţii Sale mântuitoare pe pământ, Hristos Domnul, potrivit Evangheliei după Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, zice: "Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul" (In. 13, 34). Vedem aici că Mântuitorul Hristos a dat o măsură nouă iubirii faţă de aproapele decât iubirea faţă de noi înşine, şi anume: "precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul" (In. 13, 34), adică să-l iubim pe aproapele nostru precum îl iubeşte Hristos. Însă noi nu putem iubi pe aproapele nostru aşa cum îl iubeşte Hristos, decât dacă primim iubire din iubirea lui Hristos. Cu alte cuvinte, ceea ce ne cere Mântuitorul Iisus Hristos nu putem împlini decât cu ajutorul Lui. De altfel, El Însuşi ne spune aceasta zicând: "Fără Mine nu puteţi face nimic" (In. 15, 5), adică nimic bun.

Porunca iubirii faţă de Dumnezeu se împlineşte în primul rând prin rugăciunea adresată Lui

Când Îl iubim pe Dumnezeu, dorim să ne întâlnim cât mai des cu El prin rugăciune, dar mai ales dimineaţa şi seara, la începutul şi la sfârşitul activităţii zilnice, înainte şi după ce servim masa, ca să-I mulţumim Lui pentru că ne iubeşte şi ne ajută.

Sfinţii cei mai rugători au ajuns chiar să se roage neîncetat, având permanent mintea şi inima lor îndreptate spre Dumnezeu. Ei împlineau astfel îndemnul Sfântului Apostol Pavel: "rugaţi-vă neîncetat." (I Tes. 5, 17)

Porunca iubirii faţă de Dumnezeu cuprinde în ea şi iubirea faţă de Biserica lui Dumnezeu, care este trupul tainic al lui Hristos, templu al Duhului Sfânt şi popor al lui Dumnezeu Tatăl. Când iubim Biserica lui Dumnezeu, Îl iubim de fapt şi pe Dumnezeu Care locuieşte în ea. Când construim o biserică nouă sau restaurăm una veche, când aducem daruri la biserică sau înfrumuseţăm biserica, iubirea noastră faţă de Dumnezeu se arată şi în această dărnicie a noastră faţă de Biserica Lui Hristos, simbolizată de biserica locaş de închinăciune.

Dar mai ales Îl iubim pe Dumnezeu când ascultăm cuvântul Lui şi îl împlinim, prin fapte, când trăim potrivit voii Lui în sfinţenie, când suntem milostivi aşa cum El este milostiv, când suntem buni aşa cum El este bun, deci Îl iubim pe Dumnezeu în mod deplin când ne asemănăm cu El prin bunătate.

Iar iubirea Lui se revarsă prin faptele noastre spre semenii noştri. Astfel, împlinirea poruncii iubirii de Dumnezeu se leagă de porunca iubirii faţă de aproapele.

Deci, Evanghelia Duminicii a XV-a după Rusalii ne îndeamnă să iubim pe Dumnezeu şi pe semenii noştri intensificând rugăciunea, citirea Sfintelor Scripturi, participarea la slujbele Bisericii, săvârşirea faptelor de milostenie sufletească şi trupească, adică să arătăm milostenie cu vorba bună şi cu fapta bună celor ce au nevoie de ajutorul nostru.

Pocăinţa, remediu pentru căderea din iubirea faţă de Dumnezeu şi de aproapele

Când recunoaştem că nu am iubit îndeajuns pe Dumnezeu şi nici pe semenii noştri, calea de ridicare şi îndreptare a vieţii noastre este pocăinţa.

Prin pocăinţă ne plângem păcatele săvârşite ca urmare a lipsei de iubire, fie că nu am iubit în mod constant pe Dumnezeu, fie că nu am iubit totdeauna pe semenul nostru.

De aceea, pocăinţa şi dorinţa vie de-a ne înnoi viaţa sunt primii paşi pentru îndreptare şi pentru recuperarea timpului pierdut, a celui petrecut fără rodire duhovnicească. Prin pocăinţă recunoaştem eşecul nostru în iubire, sau căderile noastre din iubirea faţă de Dumnezeu şi de semenii noştri. Dar cerând iertare, Dumnezeu Se milostiveşte de noi, ne iartă, ne ridică şi ne întăreşte, dăruindu-ne puterea de a-L iubi pe El, Biserica Sa sfântă şi pe semenii noştri, cu iubire smerită, izvorâtă din harul milostivirii Sale faţă de oameni.

Să ne ajute Hristos-Domnul să împlinim porunca iubirii faţă de Dumnezeu, sporind totodată în dragostea faţă de semenii noştri, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire. Amin!

 

† Daniel

Arhiepiscopul Bucureştilor,

Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei

 Locţiitorul tronului Cezareei Capadociei şi

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

 

Notă

¹. Cf. Filocalia, vol. 2, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 2008, p. 65.