Iubirea vrăjmașilor, deziderat și dar de la Dumnezeu

Duminica a 19-a după Rusalii (Predica de pe munte - Iubirea vrăjmașilor), Luca 6, 31-36

„Zis-a Domnul: Precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea. Și, dacă iubiți pe cei ce vă ­iubesc, ce răsplată puteți avea? Că și păcătoșii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei; și, dacă faceți bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii fac același lucru; iar dacă dați împrumut celor de la ­care nădăjduiți să luați înapoi, ce mulțumire puteți avea? Că și păcătoșii dau cu împrumut păcătoșilor, ca să ­primească înapoi întocmai. Însă voi iubiți-i pe vrăjmașii voștri și faceți-le bine și dați cu împrumut fără să nădăjduiți nimic în schimb, iar răsplata voastră va fi multă și veți fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulțumitori și răi. Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru milostiv este.”

Unul dintre cuvintele și îndemnurile Mântuitorului din textul evanghelic de azi ne frapează, mai ales pe oamenii de astăzi, pe „creștinii secolului al XXI-lea”: „Iubiți pe vrăjmașii voștri și le faceți bine; dați cu împrumut, fără să nădăjduiți nimic în schimb!”. Acesta este și motivul central al pericopei din această duminică. Dacă iubirea între oameni a reprezentat întotdeauna o nă­zuință și o așteptare pentru ei, de-a lungul veacurilor, până în ziua de astăzi, totuși ea este greu de înțeles și este și mai greu de realizat pentru aceștia, indiferent de neamul din care provin, de nivelul lor intelectual, cultural, spiritual sau economic. Ea rămâne o dorință și o necesitate profundă a sufletului omenesc și multe se ascund sau ar vrea să se justifice pe seama ei, dar este greu de îndeplinit, chiar și între oamenii care sunt prieteni și care se iubesc, la un moment dat. Pentru că aspectul egoist, care este asociat iubirii - „țin la tine și doresc să fim împreună”, dar și „să am ceva din partea ta” - deși pare justificat, nu este cel care satisface exi­gențele mai profunde ale iubirii sperate și nu îi poate aduce omului împlinirea dorită. Deoarece iubirea, dincolo de sentimentele pe care le are în suflet cineva pentru o altă persoană, trebuie să arate în aceeași măsură respectul față de persoana în cauză și dorința de a o ajuta cu orice preț, ba chiar de a merge până la uitarea de sine și la jertfă pentru persoana iubită. Ori, acest lucru se împlinește în prea puține cazuri, de multe ori în spatele iubirii găsindu-și loc alte porniri năvalnice și atracții trupești, interese materiale și dorința de a profita de celălalt, cu pretextul că „îl iubești”, sau că „îți este dator”, ca răsplată „pentru câte a făcut pentru tine”. Iar în acest caz și iubirea cea mai frumoasă și mai promi­țătoare, care se naște între doi tineri, la vârsta nevinovată și frumoasă a tinereții, va evolua necorespunzător și se poate sfârși într-un „iad al conviețuirii comune”. Aceasta, de cele mai multe ori, este urmată de nemul­țumire, de gelozii și de violență, ducând chiar până la despăr­țirea și ura între cei doi.

De aceea, dacă iubirea „obiș­nuită” între doi oameni care au fost apropiați este atât de greu de realizat și mai ales de „păstrat”, cum este cu putință să ajun­gem la „iubirea de vrăj­mași”, pe care ne-o cere Mântuitorul?

Iubirea jertfelnică a lui Hristos schimbă înțelesurile iubirii

Dacă așa stau lucrurile cu iubirea în lumea de azi și dintotdeauna, să vedem ce schimbare aduce Domnul nostru Iisus Hristos în ceea ce privește semni­ficațiile acestui termen și realizarea lui în practică?

În pericopa evanghelică a acestei duminici, la începuturile ei, tot Mântuitorul enunță ceea ce se numește „regula de aur” a creștinismului și a Predicii de pe Munte (Matei, capitolele 5-7, Luca 6, 20-38), din care face parte și pericopa noastră: „Precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi lor, asemenea!”. După care urmează o com­parație între păgâni (oamenii obișnuiți, care nu țin cont de păcate) și creștini, cei care trebuie să devină urmași ai lui Hristos și asemănători Lui. Dacă îi iubim doar pe cei care ne iubesc, ce răsplată putem avea? Și în acest caz nici măcar nu putem să ne numim urmași sau ucenici ai lui Hristos. Pe când noi, creștinii, botezați în numele Preasfintei Treimi și chemați cu acest nume, din acel moment, trebuie să fim și să facem la fel ca și Mântuitorul nostru. Adică să îi iubim nu doar pe cei care ne iubesc, ci și pe vrăjmașii noștri. Și nimeni nu a făcut acest lucru într-un mod mai convingător decât Domnul nostru Iisus Hristos Care, batjocorit și chinuit fiind, în fața procuratorului Ponțiu Pilat și pe Crucea Golgotei, nu a chemat ajutor de la Tatăl Său cel ceresc și veșnic pentru a-și pedepsi „vrăjmașii”, prin cele douăsprezece legiuni de îngeri, ci i-a iertat pe chinuitorii Săi, rugându-Se Tatălui ceresc pentru ei: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac!” (Luca 23, 34). Iar anterior a spus foarte clar că „nimeni nu are dragoste mai mare decât aceea de a-și pune viața pentru prietenii Săi!” (Ioan 15, 13). Lucru pe care El Îl și face, în mod concret, prin cele răbdate pentru oameni și pentru a lor mântuire, pe Crucea Golgotei. Este drept că aici mai trebuie să adăugăm o nuanță, și anume faptul că, deși Hristos a murit în locul nostru și S-a răstignit pentru mântuirea tuturor oamenilor, a întregului ­neam omenesc, El respectă în mod desăvârșit libertatea de alegere a oamenilor și fiind în același timp și Judecător Suprem și Nemitarnic, la sfârșitul veacurilor sau la cea de-a doua venire a Sa, va răsplăti fiecăruia după faptele lui, cum aflăm și din Pilda „Înfricoșătoarei Jude­căți” (Matei 25, 31-46): va des­părți pe unii de alții, în funcție de faptele lor, precum desparte păstorul oile de capre. Iar cei drepți, care au făcut cele bune și L-au iubit pe Dumnezeu și pe ceilalți oameni, în viața aceasta pământeană, vor merge la viața cea veșnică. Pe când cei care au făcut cele rele și nu au dobândit această iubire, ci au fost egoiști și răi, vor merge la osânda cea veșnică (Matei 25, 46).

Să știm să facem alegerea cea potrivită în viață

Chiar dacă suntem însetați de iubire și am dori să avem parte în viață doar de cele bune, să ne dăm seama, din exemplul și îndemnurile acestei pericope evanghelice și din celelalte lucruri pe care le-am spus, că iubirea cea adevărată nu este însoțită doar de plăcere și de lucrurile care credem noi că ne-ar face bine și ne-ar putea ajuta să fim fericiți. Ci ea, iubirea, trebuie înțeleasă dintr-o perspectivă creștină, citind cuvintele Sfintei Scripturi și mai ales pe cele ale Noului Testament și luând aminte la exemplul lui Hristos. Acesta, Dumnezeu fiind și mai înainte de veacuri, nu a pregetat să se smerească pe Sine, Om făcându-Se, asemenea nouă, în afară de păcat și nu S-a gândit doar la Sine, la slava pe care a lăsat-o pentru o vreme și la toate demni­tățile Sale dumne­zeiești, pe care le-a avut în ceruri, din veșnicie, alături de Tatăl Său cel ceresc, ci a lucrat în chipul cel mai simplu și mai smerit cu putință la alungarea păcatelor din oameni și din firea lor, la îndreptarea lor pe calea cea bună, spre Îm­părăția cerurilor, prin exemplu personal, în primul rând, și la împlinirea cea adevărată, după care însetează orice pământean. Omul se poate descoperi și trăi altfel decât prin pornirile egoiste ale acestei lumi și mai ales ale omului contemporan, lipsit de credință.

Cercetând cuvintele Sfintei Scripturi și întărind credința în sufletele noastre, încercând în orice chip și prin mijloacele cunoscute de atâtea veacuri ale Bisericii noastre Dreptmăritoare și Străbune, să ne punem sufletul în rânduială și să învățăm principiile vieții creștine, care coincid cu poruncile lui Hristos, dar și cu lucrurile pe care ni le-a dat și le așteaptă Dumnezeu de la noi, să ne eliberăm din pornirile faptelor egoiste și să-i vedem pe cei de lângă noi ca făpturi ale aceluiași Tată ceresc, chiar dacă uneori s-au abătut pe alte căi, urmând pornirile lor și sfatul celui rău. Să îi iertăm pe aceștia chiar și atunci când îi identificăm ca fiind „vrăjmașii noștri”. Să ne rugăm ca Bunul Dumnezeu să ne dea această putere de a-i ierta și de a-i iubi. Și astfel, cu răbdare și ajutor de la Dumnezeu, prin Hristos, Cuvântul Cel Viu și Veșnic al Tatălui ceresc, să ne aflăm adevărata valoare și menire în viață și să urmăm modelul Lui, care ne va aduce pace, liniște și mulțumire sufletească, precum și motivația și puterea de a deveni creștini adevărați și de a înainta neîncetat pe Calea Mântuirii.