Judecarea şi rugăciunea
Într-una din scrisorile adresate surorii lui, Maria Saharova, Arhimandritul Sofronie observa, poate şi cu puţin umor, că „majoritatea oamenilor sunt nemulţumiţi de soarta lor, dar este extraordinar de greu să găsești un om care să fie nemulţumit de mintea sa!”. Sensul noţiunii de minte în acest caz nu se referă deloc la puterea ei duhovnicească, contemplativă, ci la facultatea ei de judecare, care este şi cea mai îndeobşte folosită, pe care o vedem exercitată peste tot, de la intelectualii de marcă şi până la cei care nu posedă nici cea mai elementară cunoaştere a omului şi a lumii.
Există în mintea omenească acest impuls, uneori nestăpânit, de a judeca lucrurile, de a le diseca, de a le reasambla şi de a le interpreta după felul cum vede fiecare sau i se pare că vede evenimentele vieţii. Este adevărat că cei mai mulţi dintre noi judecăm lucrurile din dorinţa de a le îndrepta, de a le face mai bune, sau cel puţin asta ne propunem. Totuşi, judecarea de cele mai multe ori scapă de sub control şi deraiază exclusiv spre analiza celorlalţi şi înfierarea păcatelor și a lipsurilor lor. Atunci concluzia este foarte simplă: totdeauna ceilalţi sunt vinovaţi pentru felul în care merg lucrurile în societate, ba chiar şi pentru greşelile mele tot ceilalţi sunt de vină. Astfel am explicat totul. A, am uitat, mai este şi Biserica, adică în primul rând Biserica este de vină! Vă rog, prieteni, să faceţi repede o listă de nemulţumiri pentru că, în sfârşit, am găsit ţapul ispăşitor! Nu-i nevoie să mai căutăm cauzele reale ale catastrofelor unei societăţi autodistructive. Puteți în felul acesta să vă canalizaţi întreaga nemulţumire – care de fapt nu este altceva decât nemulţumirea de ceea ce noi înşine facem şi suntem – toate revendicările, oricât de insolente ar fi, către instituţia Bisericii. Asta e! Domnilor, dar adevărul este că nu mai contează adevărul, acum când am găsit ceea ce de mult căutam. Gata cu slavonismele retrograde! Entuziasmul nostru şi-a aflat în sfârşit ţinta şi i ne vom dedica cu tot profesionalismul de care suntem în stare. Să eliminăm Biserica şi o nouă epocă de fericire se va deschide în faţa noastră!
E posibil să mă înşel, dar aşa am citit eu evenimentele post- „Colectiv” acestea au fost mesajele nedisimulate ale unor reprezentanţi ai presei, ba chiar şi ai societăţii civile, foarte nemulţumiţi de actuala stare de lucruri din politica românească, pentru care de vină este, aţi ghicit, Biserica. Păi, de ce nu au ajuns preoţii odată cu SMURD la locul incendiului ca să-şi facă datoria? Prin urmare, nu contează lipsa elementară de logică până la stupefacţie, ci doar faptul că revolta populară şi-a găsit în sfârşit o refulare, fie ea şi oarbă.
Aşadar, cum spuneam la început, problema e că nimeni nu-i nemulţumit de el însuși, de propria-i minte, ci de ceilalţi. Totuşi, după ce se vor calma spiritele, nădăjduim că oamenii bine intenţionaţi vor reconsidera aceste enormităţi. Aşa ar fi de bun-simţ. Desigur, nu vor face asta cei înregimentaţi să atace Biserica, că doar acesta-i jobul lor!
Dar cum reacţionează Biserica, ce oferă ea în acest caz şi în altele similare din încurcata, din suferinda noastră lume? Biserica iese în societate prin diverse acţiuni filantropice, dar în primul rând ea se roagă. Acest cuvânt „se roagă” a devenit, din păcate, dispreţuit de acei intelectuali care ignoră învăţătura Bisericii, pretinzându-i empatii emoționale sau zâmbete telegenice în loc de liturghii şi acatiste. Biserica se roagă pentru că rugăciunea, mai mult decât orice discuţie, mai mult decât orice judecare a oamenilor, poate îndrepta această stare de lucruri în care este în joc nu doar viaţa celor care au murit în incendiu, ci şi a noastră a tuturor; şi nu doar cea prezentă, ci şi cea viitoare.
De aceea, acum, când orice revendicare irită, când apelul la conştiinţă naşte împotriviri, când raţiunea este neputincioasă în a dovedi logic cauzele problemei, când acuza a devenit virtute, gestul discret al rugăciunii poate schimba cu adevărat lumea văzută, întrucât are putere să transforme lumea sufletelor. Cel puţin, aşa grăia Sfântul Paisie Aghioritul celor care întrebau de starea lumii: „Să vă rugați pentru situația generală cu totul ieșită din comun a întregii lumi, ca să se milostivească Hristos de făpturile Sale pentru că merg spre catastrofă. Să intervină dumnezeiește în epoca complicată în care trăim pentru că lumea se îndreaptă spre zăpăceală, nebunie și impas”.