Justiția bisericească și justiția statală între iertare, moralitate și lege

Importanța studiului rela­ției dintre dreptul bisericesc și dreptul de stat rezidă în necesitatea unei cercetări aprofundate asupra modalităților de înfăptuire a justiției în societatea contemporană. Tema justiției este una întotdeauna actuală, fiind dezbătută la toate nivelurile, naționale și internaționale, generând discuții, controverse și propuneri diverse, cu aplicabilitate directă în viața tuturor membrilor societății, atât religioși, cât și civili.

Cunoașterea elementelor de drept procesual civil în contextul dreptului bisericesc permite deschiderea și perfecționarea sistemului judiciar bisericesc, în timp ce receptarea preceptelor și principiilor dreptului eclezial de către sistemul de drept statal contribuie la o spiritualizare a normelor juridice și la ridicarea nivelului lor moral. Această convergență între sacru și profan nu doar că îmbogă­țește practica juridică, dar oferă și o perspectivă etică și valorică necesară unei societăți moderne care caută echilibrul între normele legale și idealurile morale.

Cercetarea juridică modernă a subliniat importanța dreptului bisericesc, evidențiind direcțiile empirice majore, precum studiul evoluției istorice a dreptului bisericesc, analiza relațiilor dintre Stat și Biserică, libertatea religioasă, funcționarea organismelor bisericești și a sistemului de justiție eclezială. De asemenea, studiile comparative au scos în relief atât aspectele comune ale dreptului bisericesc și civil, cât și particu­la­ritățile fiecăruia, în special în ceea ce privește cooperarea instituționa­li­zată dintre Biserică și Stat.

O mai bună înțelegere a relației dintre dreptul sacru și cel profan facilitează apropierea instituțională a Bisericii de autoritatea statală, creând punți de dialog și colaborare predictibile și eficiente. Această apropiere permite consolidarea unor parteneriate viabile în plan social, educațional și cultural, într-o lume care are nevoie de repere sigure și autentice, pe care Biserica le păstrează și le oferă spre dezvoltarea armonioasă a societății.

Justiția bisericească și procedura de judecată urmăresc, ca și justiția de stat, să rezolve anumite neînțe­legeri sau litigii, care se ivesc între membrii comunității ecleziale, dorin­du-se restaurarea ordinii canonice, respectarea sfintelor canoane și a reglementărilor interne, iar sancțio­narea celui vinovat are scopul de a-l îndrepta și a-l readuce pe calea mântuirii și în comuniune euharistică cu ceilalți membri ai Trupului lui Hristos - Biserica. De altfel, ideea de judecată bisericească are la bază îndreptarea lucrurilor pe cale de înțelegere duhovnicească între părți (mediere), de iertare și îndreptare a celui ce a greșit.

În Regulamentul de procedură bisericească există prevăzută o cale specială și specifică misiunii și scopului Bisericii în lume, o soluție canonică de ridicare a sancțiunilor date prin hotărâri definitive, irevocabile și puse în executare de organele competente, numită generic „Iertarea”.

Iertarea este apanajul iubirii infi­nite a lui Dumnezeu, având în dreptul bisericesc un aspect duhovnicesc și canonic, iar în dreptul penal, un aspect de clemență și bună-voință, sub forma instituției juridice a amnistiei și grațierii. Iertarea canonică, ca instituție și act juridic, are corespondent în Codul penal român, în ceea ce privește instituția juridică a amnistiei care reprezintă înlăturarea răspunderii penale pentru fapta săvârșită, iar dacă intervine după condamnare, ea înlătură și executarea pedepsei pronunțate, precum și celelalte consecințe ale condamnării, dar și instituția juridică a grațierii, care comportă în sine aspectul iertării și clemenței, având ca efect înlăturarea, în totul sau în parte, a executării pedepsei ori comutarea acesteia în alta mai ușoară. Dacă, în dreptul bisericesc, iertarea ca act procedural se acordă numai individual, de către autoritatea canonică competentă (Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române sau Sinodul Mitropolitan, după caz), în dreptul statal este prevăzut ca amnistia și grațierea să se aplice atât colectiv, prin lege organică de către Parlament, cât și individual (grație­rea) de către Președintele României prin decret prezidențial de grațiere. Dreptul la amnistie și grațiere se referă la puterea și posibilitatea de a ierta, fiind un corolar al dreptului de a pedepsi și sanc­ționa. Iertarea și grațierea sunt expresie a milei și generozității care transcend dreptatea legală sau formală, pentru că dreptatea din credinţă este o lucrare a harului care depășește formalismul legii sau normativității juridice.

Amnistia provine din grecescul amnesia (αμνησία), ceea ce înseamnă a da uitării, a ierta pe cineva, fiind un act de clemenţă al puterii legiuitoare, care ține de voința politică și care este acordat prin lege organică, privind unele infracţiuni săvârşite anterior datei prevăzute în actul normativ. Amnistiei îi corespunde iertarea canonică sau dezlegarea completă, atât de fapta ilicită, cât şi de pedeapsă, iar grațierii, iertarea canonică de pedeapsă ori reducerea considerabilă a acesteia. Și amnistia, și grațierea sunt instituții juridice constituționale și penale.

Dacă în urma iertării din dreptul penal, inculpatul primește darul libertății din închisoarea de stat, prin iertarea bisericească, clericul primește salvarea sufletului, împăcarea cu Dumnezeu și, după caz, reprimirea în rândul clerului și redobândirea dreptului de slujire sacerdotală.

Procedura bisericească prevede aplicarea cererii de iertare doar pentru sentințele definitive și doar pentru sancțiunile de destituire sau depunere din slujirea clericală și de caterisire. Iertarea restabilește ordinea în ansamblu prin achitarea celui condamnat, așezându-l astfel într-o dimensiune spirituală superioară a dreptății, „pentru ca îndreptarea din Lege să se împlinească în noi, care nu umblăm după trup, ci după duh” (Romani 8, 4).

Bineînțeles că dreptul bisericesc, ca parte a dreptului divin, situează pe primul loc în privința iertării
actul spiritual-duhovnicesc, actul de iubire și apoi ia în considerare actul canonico-juridic, de ridicare a pedepsei și de restaurare sau reabilitare juridică a celui ce a greșit. Orice sancțiune canonică aplicată de o instanță bisericească, numită Consistoriu, se deosebește de pedepsele instanțelor civile și penale prin faptul că nu interzice și nu limitează vreun drept fundamental, nu privează de libertate, cel sancțio­nat rămânând în fapt o persoană liberă, care poate să aleagă ce cale va urma în continuare. Sancțiunea bisericească nu are un caracter coercitiv, punitiv și limitator de drepturi și libertăți de orice natură, ci are menirea de a sprijini și îndrepta pe cel ce a greșit, dar și de a asigura ordinea și disciplina din interiorul comunității ecleziale.

De aceea, Biserica și dreptul său se fundamentează pe legea iubirii și iertării și nu poate face rabat de la această binecuvântare dumnezeiască; nimeni nu poate abroga, modifica sau schimba această Lege divină, ci trebuie ca totul să se cons­truiască în această lume pe baza preceptelor evanghelice ale iubirii, iertării și dreptății divine. În dreptul bisericesc, dimensiunea penală a normelor canonice nu există nici ca formă și nici ca fond. Epitimiile și hotărârile instanțelor ecleziale au în primul rând un caracter taumaturgic-duhovnicesc și vizează persoana păcătosului și mântuirea sufletului său mai mult decât prejudiciul cauzat comunității prin încălcarea legii, ofensarea legii și a legiuitorului, edificator în acest sens fiind îndemnul Sfântului Vasile cel Mare: „Vindecarea să se hotărască nu după timp, ci după chipul pocăinței”, de unde reiese unitatea și legătura intrinsecă dintre drept și teologie.

Așadar, Biserica, prin învățătura sa dumnezeiască și prin dreptul său, suferă și este alături de cel ce a greșit, nu îl lasă pradă deznădejdii, ci urmărește îndreptarea acestuia, îl călăuzește pe drumul căinței și îndreptării sale, așteptând momentul revenirii și iertării, având în vedere posibilitatea încetării sancțiunii aplicate. Dreptul bisericesc nu se poate prevala de ideea dictonului latin „Dura lex, sed lex” (Legea e dură, dar aceasta este legea), ci norma de drept în Biserică trebuie aplicată întotdeauna în baza principiilor acriviei și pogorământului, cu iubire, discernământ, păstrându-se proporționalitatea dintre faptă și sancțiune.