La ce ne foloseşte cultura generală?

De ce ar trebui să urmăm o şcoală? Doar ca să ne pregătim pentru o profesie? Nu, căci nu s-ar mai justifica în nici un fel multitudinea de discipline prezente în programa şcolară. Dacă am urmări doar ocuparea unui loc de muncă, în care operăm cu câteva date şi executăm o listă de activităţi, efortul prelungit din perioada şcolii primare, gimnaziale şi liceale pentru însuşirea informaţiilor din chimie, geografie, matematică, biologie sau fizică ar părea să nu aibă nici un rost. La ce ar folosi geografia, fizica sau chimia cuiva care, să spunem, vinde bilete destinate transportului în comun? Rostul disciplinelor de liceu, într-o astfel de confruntare brutală, dar rudimentară, cu dezideratul profesional pentru asigurarea unui venit, păleşte. A rupe bilete dintr-un cotor şi a le înmâna, împreună cu restul cuvenit, unui călător, nu par să necesite nimic din cea mai mare parte a informaţiilor predate la liceu.

Ce rost are şcoala? Evident, şcoala nu trebuie să ne pregătească doar pentru profesie. Mai important decât cele menţionate deja este viaţa pe care o deprindem pe băncile ei. Şcoala ne deschide spre semenii noştri, spre lume şi viaţă. Ea ne poate ajuta în primii paşi pe care îi facem în universul plin de taine al vieţii, în descoperirea infinitului şi irepetabilului ascuns în fiecare dintre semenii noştri. Ea ne poate apropia istoria şi ne poate deschide drumul spre primele reflecţii cu privire la noi înşine. Fiecare disciplină din toate cele pe care le întâlnim în şcoală poate fi un exerciţiu pentru deschiderea minţii noastre spre diverse experienţe de cunoaştere. Fiecare dintre ele propune un alt limbaj, deschizând o altă fereastră spre tainele lumii, invitându-ne să descoperim o altă faţă a universului, a lumii, a istoriei şi a vieţii. Fizica şi cunoaşterea Universului Fizica ne descoperă imensitatea copleşitoare a Universului, lumea imensă a celor peste o sută de miliarde de galaxii. Ea coboară în abisurile Universului şi în istoria lui, dezvăluindu-ne alcătuirea miraculoasă: o ţesătură complexă de energie, brodată de patru interacţiuni fundamentale care, combinând particule elementare pe pânza noastră de spaţiu-timp, alcătuiesc întreaga lume materială. Fizica ne convinge că Universul, gigantic şi rece, este, în acelaşi timp, desfăşurarea neîntreruptă a unui mesaj imens, ascuns în radiaţia luminoasă de pretutindeni. Mesajul acesta are o conformitate surprinzătoare cu capacităţile noastre de înţelegere. În fizică, se întâlnesc trei miracole: ordinea şi armoniile naturii, capacitatea înţelegătoare a omului şi instrumentele matematice care descriu felul în care ea construieşte şi noi gândim. Fizica probează, de fiecare dată, această miraculoasă întâlnire a celor trei miracole, arătând că omul poate găsi instrumente prin care desface şi descrie fenomenele fizice. Lumea aceasta este extraordinară: deşi e mult mai mare şi mai veche decât noi, este alcătuită totuşi ca limbaj ce poate fi înţeles. Chiar dacă Universul a avut trecut, în care noi nu am existat, trecutul lui ne este accesibil astăzi. Lumina dă mărturie despre ceea ce a fost înainte de noi. Gravitaţia face din spaţiul intergalactic lentile gigantice, iar noi putem privi de pe Pământ prin ele, văzând mai departe decât ne-ar putea ajuta orice telescop. Toate câte există ni se arată nouă ca limbaj, iar raţiunea omului, învăţată cu limitele strâmte ale mediului nostru terestru, nu este nicidecum neîncăpătoare pentru mesajul şi misterele întregului Univers. Fizica ne face mirarea şi mai mare, pentru că nici mecanismele Universului care au permis Pământul şi viaţa, nici conformitatea extraordinară a raţiunii noastre cu legile lui nu sunt realizările omului. Nu noi am hotărât cum să arate lumea în care ne naştem, nu noi am decis asupra puterii noastre de înţelegere a ei! Chimia şi laboratorul naturii Mai aproape de noi, fizica şi chimia dezvăluie structurile miraculoasele ale materiei vii şi nevii, şi proprietăţile incredibile ale materiei care participă la viaţă, şi care au permis şi omului să construiască întreaga civilizaţie. Chimia pătrunde în adâncul materiei, până la structurile ei atomice şi nucleare, descriind ordinea proceselor care structurează tot ceea ce astăzi avem la îndemâna experienţei: praful din drum, zăcămintele metalifere, imensitatea de texturi şi materiale pe care le produc astăzi ramurile industriei. Materia are cărămizi care se pot aşeza în nenumărate feluri. Elementele ei se pot combina, amestecând şi proprietăţile lor, în diverse feluri, oferind omului şansa de a fi creator. Chimia ne arată că lumea este un adevărat atelier de creaţie în care umanitatea construieşte civilizaţia. Dar chimia ne arată, şi aici, un motiv de mirare: nu noi am decis aceste proprietăţi extraordinare ale elementelor chimice, nu noi am pregătit acest laborator. Toate sunt aici dinainte de a ne naşte. Nu ingineria şi nici soluţiile tehnice ale omului au fost cele prin care, în ultimă instanţă, omul a ridicat civilizaţia şi a făcut ştiinţă. Nu doar prin puterea noastră am făcut tehnologie şi am realizat progresul. Mai înainte de acestea, au fost uimitoarele capacităţi ale materiei prin care au fost posibile toate. Materia e pregătită deja pentru ingineria şi proiectele tehnologice ale omului. Nu noi am decis conformitatea extraordinară a puterilor noastre inginereşti cu puterile şi proprietăţile materiei care prinde forme noi în mâinile noastre. Biologia şi complexitatea vieţii Dacă materia nevie este un miracol, viaţa este un miracol şi mai mare! Iar între disciplinele şcolii, biologia este cea mai frumoasă călătorie spre copleşitoarea complexitate şi ordine ascunsă în organismele vii. Biologia ne descoperă că frunza unui arbore depăşeşte în complexitate un combinat întins pe câteva hectare, şi că o singură celulă din corpul uman este mai complexă decât o metropolă. Biologia ne dovedeşte ce miracol teribil este viaţa pe care o trăim, căci ea depăşeşte în complexitate tot ceea ce putem noi face, înţelege sau imagina. Faptul acesta, că viaţa este mai mult decât am putea noi face, ne dezvăluie, într-un alt fel, că viaţa pe care o trăim este un dar, nicidecum o realizare pe care să ne-o atribuim. Biologia ne poate introduce în acest miracol al vieţii: o purtăm în trup, o trăim în solidaritate cu semenii şi cu celelalte vieţuitoare, în fiecare zi, dar abisul ei îl conştientizăm şi îl înţelegem atât de puţin. Biologia ne poate ajuta să înţelegem cum milioanele de specii vii de plante şi animale trăiesc îmbrăţişate, în jurul nostru, în dependenţă unele cu altele, şi într-o lucrare permanentă care sprijină viaţă noastră. Dar biologia ne dezvăluie şi tainele alcăturii trupului uman, arătând complexitatea extraordinară a funcţiilor, ţesuturilor şi organelor cu care suntem înzestraţi, arătând cât de mare este miracolul vieţii. În fiecare secundă, în trupul nostru se petrec procese pentru a căror descriere ne-ar fi necesari ani din viaţă. Un miracol şi mai mare este creierul uman, pentru că ascunde în el o parte din taina raţiunii înţelegătoare, funcţiile ce contribuie la starea de conştienţă dar şi la conştiinţă, cea care ne distinge de toate celelalte fiinţe vii. Un miracol la fel de mare este incredibila viteză şi complexitatea ce însoţeşte formarea şi creşterea unui prunc în pântecele mamei. Tot ceea ce se petrece într-un minut de viaţă intrauterină a pruncului este infinit mai mult decât poate controla conştient omul. Omul trăieşte în mijlocul unor miracole pe care le poate sesiza, în parte, dar pe care nu le înţelege deplin. Psihologia şi abisul persoanei umane De departe, miracolul cel mai mare al acestei lumi este omul. Iar psihologia ne poate introduce în miracolele omului, ca fiinţă gânditoare. Nu suntem nicidecum doar o aglomerare de mai multe miliarde de miliarde de miliarde de celule vii. Toate celulele funcţionează fiecare în parte (potrivit unor mecanisme de echilibru proprii), dar, surprinzător, lucrează şi deodată, ca un tot, într-un singur puls, ca aparţinând unui singur trup, unui singur subiect uman, fiinţă raţională şi liberă ce receptează lumea, are simţiri şi reflecţii cu privire la ea. Dar omul, deşi are trup dintr-o materie asemănătoare cu lucrurile din lume, el se receptează pe sine ca fiind diferit de lumea lucrurilor, ca fiind altceva decât un lucru. Deşi are trup viu, cu funcţii asemănătoare celor pe care le au vieţuitoarele, el simte că se deosebeşte totuşi de lumea vie, că nu este un simplu organism viu. Omul vede că doar semenii lui sunt subiecte ca şi el, iar lumea lucrurilor şi a vietăţilor sunt diferite de ei şi alcătuiesc un loc al întâlnirii şi al comunicării lor. Psihologia ne arată ce fiinţă extraordinară suntem, pentru că sesizăm caracterul nostru de subiect, pentru că trăim şi reflectăm propriile emoţii şi sentimente, fiind capabili de comuniune cu semenii şi de limbaje articulate cu care putem comunica şi mai mult cu ei. Psihologia la fel ca şi filosofia, arată pe om ca fiind un căutător neobosit al înţelesurilor cu privire la lume, învăţând din natură şi din istorie să înţeleagă lumea, pe semenii lui şi pe sine însuşi. Psihologia dezvăluie această extraordinară capacitate a omului de a înţelege, de a creşte prin învăţare, de a se deschide spre semenii lui prin limbaj, până la dăruirea de sine în iubirea faţă de altul. Ştiinţele naturii - ferestre deschise spre tainele Universului Geografia ne arată diversitatea extraordinară a culturilor şi a mediilor de viaţă, ne dezvăluie diversitatea formelor terestre, varietatea climei terestre. Şi exemplele ar putea continua. Este evident că toate ştiinţele sunt porţi generoase prin care putem intra în frumuseţile şi misterele extraordinare ale Universului, materiei, naturii şi vieţii. Prin ele, cunoaşterea lumii poate fi o şcoală a raţiunii şi a sufletului. Dar aceste miracole nu ţin, în mod exclusiv, de capabilităţi dezvoltate de noi, pentru care ar merita să ne felicităm în vreun fel... De fapt, cele mai însemnate lucrări la care poate participa fiinţa umană, naşterea unei alte vieţi, iubirea desăvârşită a semenilor sau înţelegerea lumii sunt mai mari şi mai adânci decât am putea înţelege şi controla cu mintea. Sunt taine la care participăm. Ştiinţele umane - lecţii pentru suflet Dar, în şcoală, mai întâlnim şi alte discipline, care au în centrul preocupărilor lor omul, creaţiile sale şi istoria lui, ce sunt tot atâtea prilejuri de îmbogăţire sufletească şi de deschidere spre experienţe umane edificatoare, spre situaţii existenţiale ale altor semeni. Filosofia, hermeneutica, teoria artelor plastice, antropologia, arată în diverse forme că cea mai mare parte din experienţele umane sunt relevante pentru om, întrucât îl deschid spre experienţa, viaţa şi convingerile altui subiect, spre istorie şi spre umanitate. Toate acestea au, între altele, rolul de a ne obişnui să facem loc în noi pentru gândurile, trăirile şi preocupările altora. Dar, ştiinţele acestea ne deschid şi spre istorie, spre faptele şi experienţele înaintaşilor, intensificând în noi sentimentul că prin naştere, aparţinem unei familii, unei comunităţi, unui neam şi unei limbi. Acestea ne arată că nu venim pe lume anonimi sau orfani, fără nici o legătură spirituală cu locul sau oamenii care ne aduc la viaţă, că nu suntem aruncaţi în această lume, ca trupuri fără identitate şi fără istorie, desprinse de orice tradiţie. Nu suntem fiinţe fără memorie sau persoane fără trecut, fără bunici şi fără eroi, nu creştem într-un spaţiu fără valori şi fără legende spuse la gura sobei. Suntem parte a unei comunităţi structurate istoric, cultural şi spiritual, chiar dacă alegem să negăm cu insistenţă asta. Neajunsurile civilizaţiei Prin toate acestea, şcoala pregăteşte pentru viaţă, nu pentru supravieţuirea prin muncă. Ea poate să-l ridice pe om deasupra rutinei rudimentare, consumată între povara obligaţiilor slujbei şi plăcerea cheltuirii banilor care vin de pe urma ei. Altfel, febra economică cotidiană epuizează puterea noastră de a privi dincolo de limitele lumii. Trecem sub tăcere marile întrebări, închizându-ne în mod repetat şi prelungit în temniţa trupului şi a clipei. Cu toate valenţele extraordinare ale ştiinţelor, în mijlocul evului nou al oamenilor civilizaţi şi şcoliţi, trăim într-o societate marcată de inechităţi tot mai mari, de o imoralitate tot mai stridentă şi, poate cel mai mult, de o lipsă tot mai pregnantă a sensului. Marile întrebări rămân fără răspuns Unde primim răspunsuri la marile întrebările despre sensul vieţii şi rostul nostru în lume, despre experienţa indispensabilă a iubirii şi despre cea inevitabilă a morţii, despre răul pe care trebuie să-l biruim? Unde, când şi cine ne învaţă să luptăm cu propriul nostru egoism şi să descoperim că nu tot ceea ce simţim ca impuls în trup este legitim şi folositor? Nici o ştiinţă nu poate răspunde la acestea. Tristeţea vieţii noastre, scria Husserl, vine din aceea că ştiinţa vremurilor noastre nu ne spune nimic despre toate acestea. „Problemele pe care ştiinţa le exclude din principiu sunt tocmai problemele cele mai arzătoare în epoca noastră nefericită, pentru o omenire abandonată capriciilor destinului; sunt probleme ce vizează sensul ori lipsa de sens a întregii existenţe umane.1 Paul Ricoeur atrăgea şi el atenţia, încă din 1965, că dincolo de toate problemele umanităţii (autonomia, plăcerea sau puterea), „se ridică problema sensului şi a nonsensului. (...). Oamenilor le lipseşte dreptatea, desigur, le lipseşte cu siguranţă dragostea, (...) şi, mai mult, semnificaţia.“ Din perspectivă teologică, sensul vieţii şi morţii, iubirea şi jertfa sunt parte a credinţei. Lumina lui Hristos luminează tuturor În viaţa religioasă găsim răspusnuri le marile întrebări. În credinţă se regăsesc toate miracolele. Toate tainele extraordinare ale acestei lumi se adună într-una care le depăşeşte pe toate şi le luminează pe toate: Adevărul arătat nouă în Fiul lui Dumnezeu făcut om. În lumina descoperirii făcute de Fiul lui Dumnezeu, toate sunt umplute de lumină! În această lumină, teologia creştină arată că ne naştem într-un univers care se potriveşte cu noi şi cu mintea noastră, pentru că şi el şi noi am fost făcuţi de acelaşi Dumnezeu, pentru a descoperi în el lucrarea Lui. Dar omul este mai mare decât Universul, pentru că îl poate înţelege, îi poate da un sens şi îl poate depăşi, ridicându-se la Cel ce l-a făcut. Teologia creştină ne arată că descoperirile chimiei au un sens, pentru că ele îl arată pe om ca având o mare responsabilitate în lume. El dispune de ea în mod liber, putând-o pierde sau prezerva. Teologia creştină dă sens descoperirilor biologiei; constând din procese de o complexitate care ne depăşesc, viaţa este mai lesne de înţeles ca dar. Credinţa dă sens şi datelor psihologiei, lămurind de ce omul se distinge de lumea obiectelor sau a vietăţilor; numai el este după chipul lui Dumnezeu, fiinţă cugetătoare şi liberă. Teologia desluşeşte de ce oamenii resimt nevoia să fixeze în operă gândurile şi preocupările lor; oamenii simt cum se înmulţeşte bucuria împărtăşită şi cum se împuţinează tristeţea mărturisită altora. ▲ Religia împlineşte rolul formativ al şcolii De ce trăim? De ce murim? Ce valoare mai are viaţa noastră atât de scurtă, pe un Pământ atât de mic, într-un Univers atât de mare? De ce este necesar să iubim ca să ne împlinim ca persoane umane? În întâlnirea cu religia descoperim răspunsuri cu referire la aceste întrebări. Ea ne spune de ce simţim noi cunoaşterea ca pe o necesitate pe care dorim să ne-o organizăm pentru întreaga viaţă: pentru că drumul nostru nu se sfârşeşte în lume. Religia ne spune de ce noi, la capătul tuturor plăcerilor şi bucuriilor din lume, ştim deja, chiar dacă nu le-am avut, că nu vom fi deplin mulţumiţi de ele; pentru că sufletul nostru este făcut să-L primească pe Dumnezeu, Cel infinit şi mai presus de lume. Religia ne arată de ce nu vrem să murim niciodată: pentru că am fost chemaţi la viaţă şi iubire veşnică. Ea ne spune de ce doar în iubirea faţă de altul ne simţim împliniţi: pentru că suntem după chipul Lui - Dumnezeu iubire treimică. Numai iubirea Lui ne face să înflorim, numai ea ne vindecă. Religia ne arată ce valoare extraordinară are fiecare lucru, pentru că toate sunt parte din opera Lui. Ea ne descoperă valoarea extraordinară a faptelor noastre, şi felul cum, prin jertfa de sine, putem vedea frumuseţea celuilalt şi puterea Crucii Lui. Religia ne valorizează fiecare faptă măruntă din viaţa noastră, şi fiecare împrejurare, pentru că, în toate, stau ascunse înţelesuri folositoare în drumul nostru spiritual prin ea. Religia şi credinţa creştină ne învaţă solidaritatea cu semenii şi deschiderea noastră spre lume. Hristos Profesorul În credinţa creştină înţelegem căutările, nevoile şi năzuinţele umane. Teologia le îmbrăţişează pe toate, le curăţeşte şi le sfinţeşte pe toate, arătând modul cum toate pot fi trepte ce ne înalţă prin lume, deasupra ei, spre comuniunea cu semenii şi cu Dumnezeu. Fără ora de religie, în faţa nevoii de a iubi şi de a fi iubit, în faţa temerii sau a imboldului de a ne jertfi pentru altul, în faţa smereniei sau virtuţilor, în faţa experienţei morţii, toată osteneala şcolară s-ar dovedi nefolositoare. Pentru că nu există nici un manual care să ne arate cum să-i iubim şi să-i ajutăm pe semenii noştri, sau cum să primim dragostea lor fără să-i subjugăm precum obiectele. Nu există o altă disciplină în care să învăţăm să trăim viaţa ca pe un dar, şi nici felul cum experienţa morţii este una plină de învăţătură. Toate sunt conţinute în Evanghelia iubirii, descoperită nouă de Fiul lui Dumnezeu şi sunt adâncite de către sfinţi. Ora de religie ne dă şansa ca Hristos să ne fie, pentru scurt timp, profesor, împreună cu sfinţii. Ar fi lipsit de înţelepciune ca tocmai acum, la vârsta adolescenţei, când toate întrebările existenţiale încep să răsune, să sărăcim şcoala de experienţa şi reflecţia religioasă. 1 Edmund Husserl, „La crise de sciences europeennes et la phenomenologie transcendentale“, trad. fr. Gerard Granel, Paris, Gallimard, 1976, p. 10, Apud. Thomas de Koninck, Noua ignoranţă şi problema culturii, p. 9)