Libertate şi condiţionare genetică în persoana umană

În cuprinsul vieţii spirituale ve­dem, în toată splendoarea, pu­terea omului duhovnicesc asupra slăbiciunilor firii, asu­pra lumii căzute şi a ispitelor ei. Prin viaţa lor, sfinţii şi martirii, cuvioşii şi asceţii dau mărturie, peste veacuri, de puterea pe care orice om cu viaţă înduhovnicită o poate avea asupra istoriei. Ostenindu-se în perioade grele sau lu­mi­noa­se, fiind erudiţi sau stâlp­nici, pustnici sau cu familii numeroase, sfinţii dovedesc faptul că, urmând lui Hristos, Biruitorul răului şi al morţii, omul se poate ridica dea­su­pra condiţionărilor lumii sensibile. Iar puterea de a depăşi limitările firii, ca să ne putem ridica deasupra mediului po­triv­nic şi de a alege cu în­ţe­lep­ciune faptele bune, pu­terea aceasta se poate do­bân­di prin harul lui Dumnezeu, în experienţa eclesială a credinţei.

După succesul te­oriilor lui Galilei şi Newton, cultura ştiinţifică a seco­le­lor XVI-XVII intră sub auspiciile unei noi paradigme. Un nou fel de a gândi şi de a ne situa în raport cu lumea înconjurătoare s-a conturat încă de atunci, şi a strâns tot mai multe adeziuni în lumea ştiinţifică, anume că întreaga lume, toate aspectele şi fenomenele ei, traiectoriile pla­netelor, dar şi mişcarea sau pulsaţia vieţii sunt, în ultimă instanţă, mecanisme ce pot fi explicate, până la detaliu, de raporturi numerice şi formule matematice.

Aşa cum observa un autor contemporan, lumea înţeleasă ca organism, receptată de gre­cii din Antichitate, ajunge să fie înţeleasă ca mecanism1. Trep­tat, tot mai multe fe­no­me­ne fizice, biologice sau psihice sunt legate de ipotetice forţe şi mecanisme care, afirmă cer­ce­tă­torii acestor timpuri, ar trebui să explice întreaga mişcare a lumii. Chiar şi în miezul fe­nomenelor specifice conştiinţei, în adâncul persoanei omeneşti, în substratul fiecărei alegeri, în gesturile, emoţiile şi gândurile noastre, ei se aşteptau să găsească structuri şi procese mecanice, executate de forţe care vor primi, mai devreme sau mai târziu, descrieri ma­tematice precise.

Numeroase exemple pot spri­jini această afirmaţie. Fi­lo­soful Edmund Husserl contrazicea, la vremea lui, scrieri care încercau să explice fenomenele conştiinţei omeneşti prin concepţiile (vulgar) materialiste, fiziologiste sau psihologiste. Mai precis, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, medicul Karl Vogt (1817-1895) afirma, într-un tra­tat din anul 1854, că ideile se află în acelaşi raport faţă de cre­ier ca fierea faţă de ficat sau uri­na faţă de rinichi2. Cel mai adesea, în această perioadă, dinspre chimie, fizică sau matematică erau aşteptate explicaţii care să elucideze com­plet problemele profunde privind cunoaşterea lumii sau natura conştiinţei.

Mulţi autori vor încerca să amenajeze un alt spaţiu al cunoaşterii, ştiinţele spiritului, destinate unor realităţi precum arta sau istoria, care nu se înscriu în logica mecanismelor. În interiorul acestor ştiinţe ale spiritului s-a încercat formularea unor principii care să guverneze înţelegerea vieţii şi creaţiilor spiritului omenesc, afirmându-se totodată că acestea nu pot fi cuprinse şi epu­i­za­te prin descriere matematică. Dacă cineva ar căuta, în miezul acestor realităţi de factură istorică, artistică sau spirituală, alegând o abordare obişnuită în ştiinţele tari, va rata cu siguranţă esenţialul.

Ecouri mecaniciste în secolul fizicii cuantice

La vremea pomenită, o astfel de dezbatere a fost decisivă. Dar ecourile ei se resimt încă, şi as­tăzi, în maniera de în­ţe­le­gere a vieţii, a lumii şi a raporturilor noas­tre cu ea. În anii â80 ai seco­lului trecut, de exemplu, multe dintre explorările şti­in­ţelor vieţii gravitau în jurul datelor şi rezultatelor geneticii. În multe feluri, cercetătorii insistau asupra ideii că genetica oferă cea mai importantă, dacă nu singura rădăcină explicativă pentru toate par­ti­cu­la­­rităţile vieţii unei persoane sau a unei specii, oricare ar fi ea. Adepţii determinismului genetic sperau să găsească, de fiecare dată, explicaţii de ordin genetic, pentru toate particularităţile unui individ dintr-o specie oarecare, dar şi din viaţa unei persoane, indiferent dacă era vorba despre o suferinţă anume sau de o înclinaţie artistică.

Desigur, geneticienii aveau şi motive să caute în structura genetică explicaţii pentru unele boli sau trăsături fizice. Po­trivit rezultatelor experi­men­tale, e­xistă multe situaţii când o anumită trăsătură sau a­fec­ţiune se transmite cu o rată foarte mare de probabilitate, de la părinţi la urmaşi. Totuşi, si­tuaţia aceasta era cumva paradoxală, întrucât unicitatea persoanei şi continua ei devenire, semnalată chiar şi de unii psihologi, erau abordate în explo­ră­rile geneticii ca fiind rezultatul unor inevitabile me­ca­nisme genetice.

Secolul XX a adus, în câmpul ştiinţelor, cea mai profundă şi amplă revoluţie a gândirii. Mul­te exemple pot fi aduse aici. Pe de o parte, fizica cuantică a dez­vă­luit că în microcosmos nu sunt valabile legile precise ale fizicii cu care ne-am obişnuit la scară naturală. În mod specta­culos, chiar proprietăţile materiei au convins oamenii de ştiinţă să renunţe la abordarea mecanicistă a lumii. Con­sti­tu­en­ţii fundamentali se comportă straniu, după un principiu de incertitudine (formulat de Werner Hei­sen­berg), care limitează precizia descrierii caracteristicilor lor. Pe de altă parte, poate chiar mai spectaculos, teoremele de incompletitudine ale lui Gödel au zgu­duit chiar punctul de sprijin al ştiinţelor naturii, matematica. Ele arată că într-un sistem suficient de complex vom avea, în mod inevitabil, propoziţii despre care nu putem spune dacă sunt sau nu adevărate. Aşadar, me­ca­nica cuantică a slăbit pre­ten­ţiile de formulare a unei des­cri­eri precise, deterministe a realităţii, iar teoremele lui Gödel au restrâns, în paralel, pretenţiile instru­mentarului ma­te­matic. Nu doar realitatea, destinaţia ur­mă­rită în expediţia cunoaşterii, refuză dezvăluirea şi explici­ta­rea precisă a constituenţilor ei, şi posibilitatea anticipării miş­că­ri­lor ei vii­toa­re. Chiar instru­men­tele teoretice cu care ne a­pro­piem de această realitate misterioasă, în ciuda faptului că aceste instrumente sunt construite men­tal, departe de constrângerile lumii sensibile, au şi ele puteri limitate, slăbite chiar din interior, de vul­ne­ra­bi­li­tă­ţile incompletitudinii.

Ei bine, chiar şi aşa, după ce aceste descoperiri re­vo­lu­ţio­na­re şi-au făcut simţită prezenţa, în anii â80 mulţi dintre cer­ce­tă­torii vieţii continuau să creadă, într-o notă mecanicistă, că expresiile genetice ar putea deci­de unila­te­ral şi exhaustiv bo­gă­ţia şi adân­ci­mile spirituale ale persoanei umane.

Biochimia istoriei. Întâmplarea - erou în lumea păpuşilor moleculare

Ar putea fi acceptată ideea că întreg comportamentul omenesc, mişcarea şi strădaniile sale creatoare, faptele eroice, ata­şa­mentul faţă de credinţă sau osteneala duhovnicească sunt exclusiv determinate de gene? Dacă ar fi aşa, suntem nevoiţi să constatăm că toate faptele sfin­ţi­lor, eroismul îna­in­taşilor, expresiile artelor ar fi rezultatul unor mecanisme oar­be, decise de le­gi­le fizice ale atomilor şi molecu­le­lor. Chiar sentimentele cele mai nobile şi gândurile cele mai înal­te s-ar reduce la câteva legături moleculare, încât orice altă miş­care a spiritului ar fi imposibil de acceptat. Ce ar mai ră­mâne, în acest caz, din adâncimea o­mu­lui, din puterea spiritului său? Capitole de biochimie... O viaţă imposibilă, trăită de un suflet care nu se poate ridica ni­cio­dată, prin nimic, deasupra con­­di­­ţio­nărilor strâmte ale trupului.

Totuşi, nu a durat mult, şi geneticienii au primit câteva a­men­damente importante la vi­ziunea aceasta deterministă a vie­ţii. În primul rând, sunt semnificative rezultatele venite din aria neuroştiinţelor care arată că, în multe situaţii, simpla pre­zen­ţă a unei gene nu este suficientă pentru ca tră­sătura genetică pe care aceasta o codează să fie exprimată3. Mai mult, chiar şi „trăsăturile de­ter­minate genetic pot fi modificate în mod substanţial, atât prin felul în care părinţii, profesorii şi cei care îngrijesc tra­tează copiii, cât şi prin expe­rien­ţele pe care copiii şdar şi a­dulţii, n.n.ţ le au“4.

Mai precis, neuroştiinţele au scos la iveală, prin rezultatele ultimelor decenii, trei factori de­cisivi care influenţează deve­nirea omului, dincolo de con­di­ţio­nările genetice: mediul de viaţă, experienţele acumulate şi felul în care persoana interpretează aceste experienţe. Toa­te acestea şi fiecare în parte pot amplifica sau inhiba, fie­ca­re în parte şi toate la un loc, expresiile unor gene!

Cultura modelează natura. Experienţele pot capitaliza mediul de viaţă

Mai întâi, mediul de viaţă poa­te stimula sau inhiba expresia unor gene, schimbând semnificativ trăsăturile şi comportamentul unei persoane. Stu­diile au arătat că gemenii care au trăit în medii diferite, şi care au avut parte de stimuli şi condiţii de viaţă diferite, au dezvoltat aptitudini şi comportamente di­fe­rite. Desprindem din consta­tă­ri­le acestea o lecţie importantă. Fap­tul că mediul de viaţă mo­di­fică semnificativ expresia ge­ne­lor trimite direct la responsabilitatea părinţilor în raport cu pruncii cărora le dau viaţă. În acord cu gândirea Sfinţilor Pă­rin­ţi, rezultatele arată cum comportamentele şi tendinţele copiilor se resimt de pe urma mediului în care tră­iesc, încât se vă­deş­te a fi impor­tant să alegem cu grijă me­diile frecventate de copiii noş­tri.

Pe de altă parte, ex­pe­rien­ţele pe care cineva le are într-un a­numit mediu sunt, de ase­menea, importante în expresia genelor. Un mediu favorabil nu îşi produce automat influenţa benefică asupra copilului sau adultului, dacă aceştia nu experiază con­ţi­nu­turile sale. De fapt, neuro­plas­ticitatea do­ve­deş­te că toate cele ce sunt bune sau rele într-un anumit loc, într-o anumită vreme se impri­mă în om, mai ales pe măsură ce el experimen­tează repetat şi intens aceste lucruri. În dispu­ta dintre cultură şi natură, şti­inţele creierului su­gerează re­miza. Cu cât caută şi experiază mai mult o anumită realitate, omul amplifică sau inhibă fără să ştie expresia anumitor gene, imprimând aceste schimbări tot mai adânc în el, şi afectând, în cele din urmă, însăşi miezul biologic al caracteristicilor sale, structura ADN-ului!

Când oamenii devin instrumentele instrumentelor lor...

Aceasta se poate vedea cu uşurinţă astăzi, când în multe situaţii ale vieţii de consum plăcerea pentru lucruri se trans­formă în pasiune, iar pasiunea se condensează, prin repetiţii, în patimă. Prin re­pe­tarea unei experienţe, putem intensifica urmele ei în noi. Şi aşa, devenim robi a ceea ce pă­rea că supunem! Sau, cum se ex­prima un filosof american, oa­menii devin instrumentele instrumentelor lor! În felul acesta, înţelegem, acum şi şti­in­ţific, ceea ce spiritualitatea creş­tină a afirmat dintotdea­u­na, cum că şi obişnuinţele bune sau rele ale părinţilor şi biserica de acasă se imprimă în sufletul copiilor! Dimpotrivă, obiceiurile rele ale părinţilor pă­trund mai întâi sufletul şi tru­pul lor, şi apoi intră, prin tru­pul însufleţit care se naşte din ei, în felul de a fi al micuţului născut. Cât de important este să oferim, ca părinţi, educatori, învăţători sau profesori, me­diul şi experienţele a­dec­vate co­piilor, ca să stimulăm în ei puterile într-o lucrare bună, ziditoare, şi să diminuăm toate celelalte neajunsuri! Im­portant este, de asemenea, ca adulţi, să înţelegem că e decisiv căror experienţe ne încredinţăm pe parcursul vieţii. E adevărat, ambientul cultural al unei societăţi nu poate fi schimbat. Dar, cum se afirmă, mai importante decât mediul în care trăim sunt experienţele pe care le avem, iar pe acestea, în bună mă­sură, le putem alege. Şi ale­gând cu grijă faptele şi vie­ţu­i­rea bună, chiar în medii sărace din punct de vedere spiritual, vom putea modela sufletul co­piilor, dar şi pe al nostru, deopotrivă.

Viaţa persoanei - mai presus de constrângerile naturii şi culturii

În fine, dacă ne-am opri aici la aceste constatări, încă nu ar fi recuperată dimensiunea spirituală a persoanei umane. E a­devărat, aceste rezultate indică faptul că persoana umană nu e decisă exclusiv de zestrea genetică, însă, câtă vreme e influenţată de mediul şi experienţele pe care le are, încă nu se întrevăd libertatea şi autonomia ei. În perioada co­pi­lă­riei, de exemplu, nu putem ale­ge liberi nici mediul de viaţă în care trăim, nici experienţele de învăţare. Alte persoane, pă­rin­ţii, profesorii, adulţii hotărăsc toate acestea pentru noi. În fe­lul acesta, condiţionarea se mută de pe teritoriul intern, al constrângerilor genetice, în mediul exterior, pe care, de asemenea, nu îl putem controla. Dacă rezultatele s-ar opri aici, ştiinţa ar sugera că orice spirit, indiferent dacă este erou, sfânt sau geniu, rămâne prizonier sub vremuri, con­di­ţio­nat întru totul de locul şi cultura în care se naşte, fără nici o posibilitate de mişcare, şi fără speranţa unui ajutor de sus, departe de libertatea de mişcare prin lume şi de responsabilităţi asumate.

Ei bine, descoperirile arată că mediul şi experienţa nu au ultimul cuvânt în devenirea omului, şi nu închid, alături de moş­te­nirea genetică, spaţiul de miş­ca­re al omului. El rămâne liber, în raport cu mediul în care tră­ieş­te şi cu experienţele pe care le-a avut în trecut, mai ales pentru că poate alege cum anume să privească. Decisiv este semnul pe care el ho­tă­răş­te să-l pu­nă peste cele câte i s-au întâmplat, bune şi rele, a­di­că modul cum evaluează me­diul şi viaţa pe care le trăieşte. În funcţie de aceste înţelesuri, de lecţiile extrase din viaţă, omul alege şi fap­tele pe care le va săvârşi, şi mişcarea lui prin lume. Practic, neuroştiinţele, prin rezultatele ce vizează neuroplasticitatea, spun că nu doar faptele ne schim­bă expresia genelor, ci şi gândurile pe care le avem. Obiş­nuinţele gândirii ne schimbă maniera în care receptăm realitatea, pentru că gândurile re­pe­ta­te ne modifică dispoziţiile e­mo­­ţio­na­le, felul în care ac­ţio­năm, atitudinile şi comportamentele.

Viaţa lui Hristos - biruinţa sfinţilor asupra istoriei şi a morţii

Din perspectivă teologică, cu această constatare a cer­ce­tă­rilor despre creier suntem chiar în miezul filocaliei. Fiind­că, pentru omul duhovnicesc, viaţa spirituală presupune o atentă lucrare a minţii. Petru Da­mas­chi­nul a formulat obser­vaţia aceas­ta, spunând că lucrarea minţii se imprimă în ea. Mintea, scrie el, „se preface după forma fie­că­rui lucru pe care îl primeşte şi se colorează după chipul lucrului cunoscut de ea“5. În filocalii găsim nume­roase observaţii po­trivit cărora în minte rămâne imprimată o urmă a lucrului cunoscut, în forma unei dispoziţii, dacă în­tâl­nirea ei cu acela se repetă. Oa­menii devin ceea ce fac cel mai adesea.

Prin credinţă vedem cosmosul şi lumea în care trăim ca pe o Biserică, prin credinţă îi sim­ţim pe semenii noştri ca fraţi în Domnul, şi tot prin ea primim darurile şi bogăţiile lumii ca pe bunuri destinate jertfei. În lumina credinţei, cele neputin­cioa­se sunt vindecate, în umbra crucii lui Hristos greutăţile, suferinţele şi neajunsurile sunt umplute de lumină. Prin harul împărtăşit prin Tainele Bi­se­ri­cii, credinţa în Hristos, viaţa Lui şi a sfinţilor înnoiesc puterile înţelegătoare ale minţii fie­căruia, dându-ne puterea să ne eliberăm de obişnuinţele în­gus­te ale firii căzute şi să vedem peste tot, în mediul de viaţă şi în experienţele trecute, pre­zente şi viitoare, purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

Note: 1 ‑Robin George Collingwood, Ideea de natură, O istorie a gândirii cosmologice europene, Editura Herald, Bucureşti, 2012, pp. 16-23 şi pp. 165-188.

2 ‑Poul Lubke, „Wilhelm Dilthey. Spirit şi Natură“, în Filosofia în Secolul XX, coord. Anton Hugli şi Poul Lubke, vol. I, Fe­no­me­nologia, hermeneutica, fi­losofia existenţei, teoria critică, Editura All, Bu­cureşti, 2008, p. 54.

3 ‑Richard J. Davidson şi Sharon Begley, Creierul şi Inteligenţa Emoţională, Editura Litera, Bucureşti, 2013, p. 135.

4 ‑Ibidem

5 ‑„Învăţături duhovniceşti“, în Filocalia, vol. 5, Editura Harisma, Bucureşti, 1995, p. 106.