„Limpede ca lacrima”

Ca mai toate cuvintele fericite, și acestea de acum conțin un paradox, o coincidere a contrariilor care provoacă gândirea. Provenind aici dintr-o, aș zice, „confuzie genetică". Lacrima ca atare nu e nicidecum limpede, dimpotrivă. Ea este însă aceea care limpezește. E sarea pământului, suferința și purificarea. „Limpede ca lacrima" este eroul tragic perfect. Cel care poartă cu sine păcatele tuturor celor care-l vor jertfi în cele din urmă. Cea care trebuie să rămână limpede este vederea. Tot ceea ce o întinează, tot ceea ce ține de rău este spălat de lacrimă și purtat în pământ.

Lacrima se amărăște și se îngreunează, împăienjenește un timp vederea pentru a o lăsa însă mai apoi într-un mai profund dialog cu Lumina. Înseamnă oare această stranie sintagmă și un imperativ moral? Da, în sensul în care, purtători ai răului fiind, cărăuși ai răului, se cuvine să ne păstrăm imensa limpezime originară a binelui. Poate că în imaginarele origini fericite ale omului, „acolo unde nu e su­ferință, nici suspin", lacrima era într-adevăr limpede, rolul ei fiind pur igienic, epidermic, și poate că amintirea acelor vremuri o ghicim în cuvintele acestea de un nonsens atât de fertil.

Un suflet care plânge este un suflet în căutarea limpezirii. Umilința supremă, ea, lacrima, își ia asupră-și povara. Din punctul de vedere al lacrimii, nu există decât vederea. Față de vedere, lacrima este smerenie absolută. Dar, privite amândouă dintr-un al treilea unghi (unghiul nostru), ele sunt indestructibil legate, ca în titlul de aici. Aici unde vederea nu mai este nici măcar amintită, e benefic „uitată", pentru a ceda lacrimii limpezimea ei, în schimbul faptului că, în conținutul ei, lacrima i-a preluat toată povara. E un „transfer semantic" aici, de care firește că nu lingvistica are a da seama, ci gândul filosofic. „Limpede ca lacrima" încurcă puțin timpii și timpul, căci limpede rămâi în urma lacrimii. Sau, cum frumos spune poetul, accentuând tocmai actul, procesul: „limpede prin lacrimă".

Venim deci, în ceasul nostru de mare bucurie, cât și în acela de suferință, venim cu lacrimile noastre să ne căutăm „starea de dincolo", pre-starea sau post-starea momentului. Căci, adevărat schimbător de timp, lacrima ne limpezește tocmai prin aducere aminte sau prin proiecție în viitor. Nelimpezimea ei explozivă poartă cu sine toate contradicțiile și contrarietățile ființei care plânge. Pedepsită este vederea prin lacrimă, pedepsită lacrima prin vedere, pedepsită ființa cu legea de a vedea lămurindu-se prin lacrimă. Dar, dincolo de „cutremurul nervilor", ni se vorbește despre creație. „Limpede ca lacrima" nu înseamnă pur (cel mult purificat), ca în versurile „Știu, puritatea nu rodește/ Fecioarele nu nasc copii/ E marea lege-a maculării?/ Tributul pentru a trăi." (Ana Blandiana, Știu, puritatea). Tributul de lacrimi. Sunt suflete care nu plâng de o curăție opacă, care nu au ce limpezi, dinspre ele și înspre ele nu mai trece nimic. Pe când sufletele impure își duc lupta tocmai pentru a deveni transparente, a lăsa să treacă lumina, transparentizare a ființei, deschidere de porți pentru o nuntă intimă, iată rostul capital al lacrimii.

Nu suntem puri, de aceea plângem, sufletele creatoare au nevoie de lacrimă, plângem pentru a ne lepăda de scoriile (zgura) trudei noastre, nefiind puri, putem fi infinit mai mult: limpezi prin lacrimă. Însuși drumul descendent al lacrimii, care înseamnă fecundare, fertilizare, descătușează de fapt posibilitatea drumului ascendent al sufletului, un lest de lacrimi mereu aruncat peste bord ne ajută accederea într-un aer tot mai înalt și mai pur al trăirii, al gândirii.

Între vedere și lume, lacrima este pavăză, filtru de trecere. Trecerea însăși este limpezirea. Ca lumea să te doară prin privire, trebuie ca lacrima să elibereze, ieșind ea în lumină, acel întunecat lăuntric loc al durerii. Catharsisul prin lacrimă înseamnă eliberare prin implicare, prin participare, prin aflare de sine rătăcind, pulverizându-ți sinele în lacrimi. Cel care-și cenzurează lacrima, considerând-o un semn al slăbiciunii, nu a înțeles cu adevărat natura acestui semn. Filosoful din vechime dorea nu să separe tarele de moale, ci să releve tăria moalelui. În acest sens, lacrima este mărturia cea mai adevărată și completă a tăriei prin slăbiciunea noastră. Întuneric în urma lacrimii, împodobire cu diamantul care sfârtecă în carnea obrazului mari brazde, defileuri ale lacrimii în urma tăcerilor înalte. Căci lacrima este tăcere și iarăși tăcere. Poetul care auzea materia plângând transpunea nu numai durerea în planul cel mare al ființei, ci înțelegea universul însuși ca deținându-și propria posibilitate de purificare prin lacrimă. Suprem elogiu adus lacrimii. Lacrimă pe obrazul lumii, omul poate deveni limpede ca lacrima, făcând astfel ca toate cele ce sunt sau vor fi fiind să-și comunice prin el, eliberându-l și instaurându-l ca om.