Lumea pierdută: Iarba fiarelor (1)

Multe şi extrem de interesante informaţii despre anumite fapte sau anumite lucruri a uitat lumea noastră; credem că în spatele acestor fapte şi lucruri de mult uitate se află ceva ce noi pierdem constant: legătura cu natura şi, implicit, cu Divinitatea.

De pildă, ce legătură poate avea iarba fiarelor cu o astfel de introducere? Voi răspunde cu o altă întrebare: câţi dintre noi (mai) avem idee ce însemna altădată o plantă miraculoasă? Sunt convins că foarte puţini şi nu trebuie să ne simţiţi vinovaţi pentru asta. Oamenii comunităţilor arhaice, priviţi astăzi cu o nejustificată superioritate, au atribuit adeseori unor obiecte, animale şi îndeosebi unor plante, virtuţi oarecum supranaturale. În fapt, şi trebuie neapărat precizat acest lucru, în spatele acestor virtuţi supranaturale se ascundea un simbol, simbolul acesta fiind „cheia“ care explică în termeni foarte concreţi însuşirile supranaturale de care pomeneam. Vom încerca să prezentăm modul în care oamenii de altădată şi-au închipuit planta numită, cel mai adesea, iarba fiarelor. Amintim că o plantă cu aceeaşi denumire există şi în nomenclatura botanică curentă, însă nu trebuie confundată cu cea atât de des invocată în superstiţiile multor popoare europene. Iarba fiarelor avea multe denumiri, noi mărginindu-ne la câteva: iarba tâlharilor, iarba de somn, iarba cântătoare, iarba uitării, iarba despotcovirii, iarba ciocănitoarei, iarba aricioaiei, iarba de aur, iarba iubirii şi multe, multe altele. După o legendă, compusă în spirit periferic pseudo-creştin, iarba aceasta ar fi luat naştere din picătura de sânge care a curs din buricul tăiat al pruncului Iisus! În privinţa locurilor unde creşte, indicaţiile folclorice sunt inconsecvente, amintindu-se foarte multe locuri, precum smârcuri, mlaştini, unde a fost un foc multă vreme, pe stâncile ascuţite ale munţilor, pe locul unde a pierit trăsnit un diavol - adică zone greu accesibile. Dimpotrivă, alţii susţin că iarba fiarelor „creşte pe câmp pe unde creşte şi cealaltă iarbă, doar atât că, dacă în vara asta a crescut într-o poiană, iarna se pierde şi la primăvară nu mai răsare aici, ci hăt departe, peste trei ape curgătoare şi, tocmai peste nouă ani, mai răsare tot în locul acela“. Nici în privinţa descrierii opiniile nu sunt unanime: ba e aurie, ba argintie, ba neagră, cel mai adesea fiind roşie, având în vârf o bobiţă de aceeaşi culoare, care seamănă întru totul cu o picătură de sânge, crezându-se că, atunci când răsare soarele, picură sânge din ea; de obicei, străluceşte numai noaptea ca soarele sau ca aurul, peste zi fiind veşnic înrourată. Se mai spune despre iarba fiarelor că atunci când e soare e foarte subţire, îngroşându-se când se înnourează; aruncată în apă stătătoare, cade la fund, pe când în apele curgătoare curge în susul apei. Mijloacele prin care putea fi găsită iarba fiarelor erau relativ numeroase. Dintre acestea amintim numai câteva, şi anume: împiedicarea cailor cu nişte cătuşe metalice, în contact cu iarba fiarelor cătuşele desfăcându-se; târâitul unui lacăt prin ierburile pe unde se bănuieşte că creşte iarba fiarelor; când se rupea o coasă în iarbă, aparent fără nici o cauză, era semn că acolo era iarba fiarelor; se căuta, şi acesta este mijlocul cel mai cunoscut, nu numai la români, un cuib de ciocănitoare, dihor, sau, mai adesea, de arici, şi se bloca accesul mamei la pui; aceasta, de disperare, se spune că se duce în grabă şi vine înapoi cu iarba fiarelor, reuşind astfel să desfacă orice împrejmuire, fie ea chiar metalică; pământul în jurul cuibului trebuia să fie curat, uneori fiind necesară existenţa în preajmă a unui vas cu apă sau a unei haine or stofe roşii; cine dorea iarba fiarelor se pitea în apropiere şi după ce ciocănitoarea sau aricioaica ajungea la pui, căuta iarba lepădată de aceasta. La germani, iarba fiarelor mai putea fi găsită făcând acelaşi lucru cu rândunica, pupăza, corbul sau nevăstuica, italienii apelând, în acelaşi sens, la sturz. „Operaţiunile de căutare“ era bine să fie făcute în anumite zile din an, acestea fiind mai cu seamă nopţile de Sfântul Gheorghe, Paşti şi Ispas sau în dimineaţa de Ovidenie. Întrebarea fundamentală în legătură cu această plantă atât de căutată vine de la sine: de ce atâta chin? Vom încerca să aflăm săptămâna viitoare. Până atunci, numai bine!