Lumea pierdută: Seceratul tradiţional (II)

După ce am văzut pronosticurile privitoare la noua recoltă şi modul în care începea efectiv seceratul, astăzi vă propun să aflăm câteva practici, superstiţii şi credinţe specifice acestei munci.

În comunităţile arhaice, anumite persoane precum preotul, vădanele sau săracii erau ajutaţi la seceratul holdelor. Acest lucru se făcea pe la mijlocul sau la sfârşitul perioadei destinate seceratului, purtând denumirea de clacă. De obicei, la clacă fiind adunaţi mai mulţi oameni se făcea „cununa“ sau „buzduganul“, un ritual mitico-magic având ca scop transferarea simbolică a unei părţi din puterile generatoare ale vegetaţiei asupra omului şi gospodăriei. Dacă un lan era început şi neterminat de secerat până seara, atunci se punea peste noapte „un sămn“, „o cruce“ din două mănunchi de spice, astfel fiind, se zice, apărat „rodul grâului de săcerătorii diavolului“ (strigoii sau vrăjitorii de mană). La sfârşitul secerişului erau lăsate câteva spice în mijlocul lanului, aceste spice având denumiri diferite în spaţiul românesc: „iepurele“, „barba lui Dumnezeu“, „barba popii“, „barba ogorului“, „mana păsărilor“, „rodul pământului“ etc. Semnificaţia acestor spice este sugerată de credinţa potrivit căreia nu trebuie să iei Mamei Pământ toate roadele sale, deoarece procedând aşa i-ai răpi posibilitatea regenerării; de altfel, credinţa aceasta este redată şi prin expresia „să nu se piardă sămânţa“. Un moment mult aşteptat de babele satelor de altădată era terminarea seceratului. Acum, acestea mergeau în lanul proaspăt secerat şi adunau spicele scuturate, cu făina rezultată din boabele lor făcând aşa-numitele „litii“, nişte pâniţe din care preotul sfinţea nafura. După uscare, mănunchiurile sau brazdele se legau în snopi, aceştia clădindu-se în jumătăţi, clăi sau cruci într-un număr impar, socotit aducător de noroc. Snopii nu erau aşezaţi oricum, modul lor de aranjare amintind rămăşiţe ale unui străvechi cult solar; în acest sens, ultimul snop, cel de deasupra, numit „căciulă“ în Moldova, „popă“ în Transilvania şi „măgar“ în sudul României, era aşezat cu spicele în jos sau era orientat către răsărit. Snopii rămâneau un timp pe lan, apoi, dacă aria nu era prea departe, fiind căraţi la arie cu carul sau cu spatele. Aici, la arie, începea o altă muncă extrem de importantă, anume treieratul. Despre această muncă, precum şi despre credinţele şi superstiţiile care o însoţeau, în alte două materiale despre fascinanta lume a strămoşilor noştri.