Lumea şi amintirea ei întipărită în minte
În spiritualitatea niptică, lumea înconjurătoare duce inevitabil la împrăştierea şi risipirea minţii noastre. Simţurile naturale nu sunt ceea ce ni se par la o primă evaluare, instrumente obiective de cunoaştere a lumii, ci din contră, ele, prin multitudinea stărilor pe care ni le dau, ne conduc subtil de la adevărata cunoaştere a lumii, ne îndepărtează de „înţelesurile cele dinlăuntru”. Constatăm că, de multe ori, nu e suficient să auzim îndemnuri şi sfaturi despre ce trebuie să facem, nu e suficient doar să lecturăm lucruri folositoare, ci uneori e nevoie de o depărtare reală de lucrurile lumii acesteia pentru a asculta şi îndeplini poruncile lui Dumnezeu. Sfântul Isaac Sirul spune: „Cuvântul despre virtute are nevoie de o inimă care se odihneşte de cele ale pământului şi de îndeletnicirea cu ele. Lucrurile virtuţii nu trezesc gândul omului a cărui cugetare se osteneşte cu grija celor trecătoare, ca să le poftească şi să caute să le dobândească”.
Acest sfânt niptic cunoaşte că aproape orice om slujeşte trupului său, cade într-un fel pradă poftei şi desfătării trupului cu cele din lume. Odată săvârşite, aceste fapte lucrează în el prin amintirea plăcerii aduse şi a elementelor lumii care au participat şi au întipărit starea în suflet şi trup. Depărtarea de lucrurile lumii nu produce neapărat uitarea plăcerii şi desfătării pe care le-am trăit, dar, încet, face ca aceste amintiri ale faptelor trecute să nu mai fie pătimitorii, adică nu mai îmboldesc și mișcă trupul și sufletul numai spre căutarea plăcerii prin chiar simpla amintire a gustării ei, nu mai răneşte inima și nu o mai încălzeşte spre lucruri de ocară, ci ea ne aduce pocăinţă şi smerenie. Doar un suflet încordat spre virtute, spre căutarea căilor lui Dumnezeu poate depăşi pofta care vine din dorirea celor din lume. Dacă nu schimbăm pofta sufletului, ci dorim tot ce este în lume, atunci lumea ne duce la o petrecere trupească, dar mai bine zis „dobitocească” a vieţii.
Pofta trupului omoară înţelepciunea minţii şi vederea limpede a celor din lume, dar şi a celor duhovniceşti. Fără vederea adevărată nu putem vedea nici rostul lumii, nici al lucrării lui Dumnezeu. Lumea poate să aibă cuvânt frumos, dar este înşelător dacă nu ai minte înţeleaptă. Omul doreşte să trăiască după cum el vieţuieşte. Dacă se simte lipit de lume, de cele ale lumii, de plăcerile ei, atunci involuntar caută vremelnicia, adică viaţa pieritoarea şi stricăcioasă.
Liberă la chemarea Duhului trebuie să fie inima omului uşoară de poverile grijilor, de lucrurile lumii. Una dintre relele cele mai mari este că omul îşi leagă prea mult inima de vreun lucru, de un proiect lumesc şi chiar de un om sau mai mulţi oameni. Legarea bolnăvicioasă de lume este o întunecime a minţii omului, o ameninţare pentru libertatea lui şi pentru lucrarea duhovnicească.