Lumina învierii şi umbrele finitudinii omeneşti

Viaţa spirituală luminată de credinţă răstoarnă talerul istoriei. Fizica lumii şi biologia existenţei nu au ultimul cuvânt. În lumina Celui Care S-a jertfit pentru om şi care a biruit moartea, universul, lumea şi viaţa omului se luminează. Şi, odată luminat de puterea Învierii lui Hristos asupra păcatului şi a morţii, omul poate lumina, prin spiritul lui, pe cei din jur, putând pune lucrurile şi ordinea lumii în slujba binelui semenilor săi.

În ultimele decenii, găsim cu tot mai mare uşurinţă voci care avertizează că modelul de viaţă al lumii în care trăim nu este înţelept. Chiar dacă lista realizărilor ştiinţifice este tot mai lungă, şi în pofida faptului că ingineriile promit şi probează faptul că pot rezolva multe probleme ale vieţii de fiecare zi, ameninţările cu care ne confruntăm au rămas aceleaşi: poluare, dispariţia speciilor, risipa resurselor naturale, discrepanţele sociale.

Acestea sunt constatate în diverse forme, în arii variate, de mai toate perspectivele ştiinţifice şi etice ale prezentului. Le găsim, de exemplu, formulate în rapoarte anuale care privesc starea lumii, care constată că societatea în care trăim este nesigură. Dezastrele naturale, crizele financiare, conflictele armate, instabilitatea socială şi economică şi schimbările climaterice arată că cea mai mare parte a oamenilor sunt, cel puţin într-una din aceste privinţe, vulnerabili.

Excesele progresului

Jumătate dintre oamenii angajaţi, citim într-un raport, au o muncă nesigură, având o slujbă nesigură sau slab plătită. Este adevărat, multe dintre ţările dezvoltate par să fie puternice sau pregătite în faţa unora dintre aceste dezastre. Totuşi, dacă aceste ameninţări ar putea părea prea puţin probabile pentru locuitorii statelor puternice, să nu uităm însă că, potrivit consideraţiilor pe care le fac specialiştii în evaluări globale, nici o ţară nu este imună la schimbările climatice1.

Găsim aprecieri de acest fel, care subliniază viaţa neraţională a zilelor noastre, şi în studiile globale. Omenirea a ales să trăiască, fără un bilanţ al planetei, constată doi autori consacraţi. Modelele economiştilor, spun ei, se concentrează mai ales pe raportul dintre producători şi consumatori, în timp ce accesul la energie şi materii prime - ca să nu mai vorbim de funcţiile ecosistemului - „sunt considerate de la sine înţelese“. Dar „economia naturii“ este la fel de importantă ca economia monetară: „împrumuturile şi datoriile se întind mult dincolo de economia monetară. Degradarea unor ecosisteme importante, reducerea biodiversităţii şi o climă din ce în ce mai instabilă sunt în cel mai bun caz o ipotecă la fel de mare pe viitorul nostru ca şi datoriile financiare“2.

Departe de natură şi de semeni

De unde vin toate aceste provocări? Desigur, în lectura minuţioasă cu care ne-a obişnuit ştiinţa, există multe cauze posibile. Una din cauzele uşor de sesizat vizează o anumită resituare a omului în raport cu lumea şi cu semenii săi. Pe de o parte, trăind în medii cu densităţi populaţionale mari, departe, în cele mai multe cazuri, de semenii lui suferinzi, izolaţi la periferia oraşelor, omul resimte o slabă responsabilitate faţă de aceştia. Avem de-a face cu o condiţie paradoxală: oamenii trăiesc în oraşe cu densităţi tot mai mari, în proximitatea tot mai strânsă a semenilor lor, şi experiază totodată o singurătate din ce în ce mai pronunţată, o distanţă morală tot mai greu de depăşit pentru a ajunge la ei.3

Pe de altă parte, vieţuind mult prea departe de habitatele naturale, omul marilor conurbaţii prospere nu vede modul în care acestea sunt sacrificate în fiecare zi pentru ca el să aibă privilegiul unui confort risipitor. Şi, cum era de aşteptat, această distanţă a omului faţă de ambientul natural şi faţă de semeni antrenează o anumită îngustare a sferei lui de sensibilitate. Aceasta tocmai pentru că, în general, „considerentele de distanţă spaţială în raport cu noi înşine par să afecteze gradul în care preocuparea noastră este stimulată: cu cât poziţia faţă de lume sau faţă de semeni este mai apropiată de-a noastră, cu atât preocuparea noastră este mai slabă“4.

Alte consideraţii recente arată că pe lângă distanţa spaţială care ne separă de lume şi de semeni, de realităţile pe care dorim să le evaluăm, avem şi tendinţa de a minimaliza riscurile care ne-ar putea ameninţa viaţa, dacă acestea sunt situate într-un viitor mai îndepărtat. Acurateţea judecăţilor morale, tăria cu care ne asumăm responsabilitatea, încordarea cu care o păstrăm mai mult timp, dar şi viteza cu care ne propunem să acţionăm, pentru a modifica starea de lucruri, se diminuează pe măsură ce avem de-a face cu situaţii sau fapte la care ar trebui să ne raportăm, dar care sunt situate într-un viitor tot mai îndepărtat. Potrivit unor analize etice, avem un fel deficitar de a analiza realitatea şi de a acţiona, întrucât avem o predispoziţie de a favoriza viitorul apropiat. Dăm dovadă de „o slăbiciune a voinţei atunci când alegem, împotriva discernământului nostru, obţinerea unui beneficiu mai mic imediat decât aşteptarea câtorva ore în plus pentru un bine mult mai mare5.

Progresul omenirii şi failibilitatea ei

Totuşi, evaluările etice şi meta-etice merg mai departe, constatând chiar o anumită fragilitate a lumii şi a vieţii. Trăim într-o lume unde răul este mai uşor de făcut decât binele. Cauzarea unor prejudicii, spun doi autori recenţi, în lumea noastră, asistată de puterile sporite ale tehnicii, a ajuns să fie o întreprindere mai uşoară decât aceea de săvârşire a unor fapte care să aducă beneficii. Magnitudinea prejudiciului cauzat, scriu ei, „poate fi mai mare decât magnitudinea beneficiilor aduse: de exemplu, putem în general ucide un număr mai mare de indivizi decât putem salva, putem răni mai mulţi decât putem vindeca, putem cauza o durere... În al doilea rând, există mai multe căi şi mijloace de a aduce prejudicii de o anumită magnitudine decât există căi de a aduce beneficii în aceeaşi măsură. Asta, deoarece există mai multe modalităţi de a perturba un sistem care funcţionează bine, cum ar fi un organism biologic, sau interacţiunea organismelor, cum ar fi un ecosistem, decât de a-l îmbunătăţi ca intervenţii arbitrare în sistemele care funcţionează bine să le dăuneze mai degrabă decât să le îmbunătăţească“. „Dacă înlăturăm, scriu mai departe autorii, oricare dintre nenumăratele condiţii pentru a menţine funcţionarea unui sistem integrat, îi vom întrerupe funcţionarea, dar pentru a-i îmbunătăţi funcţionarea trebuie să descoperim o condiţie care se potriveşte extrem de bine cu toate celelalte condiţii pentru ca această funcţionare să fie ameliorată. Asemenea condiţii sunt, probabil, cu mult mai puţine, astfel încât această sarcină este mult mai grea“6.

În această lectură, am putea vedea constatarea studiilor globale care indică faptul că intenţiile de mai bine, exprimate în forurile politice sau economice, sunt îngreunate de însăşi constituţia lumii şi vieţii, în care fragilitatea şi failibilitatea sunt realităţi inevitabile.

Realizările omului devin piedici în calea edificării lui

În căutarea unor răspunsuri, o privire spirituală asupra situaţiei actuale va sesiza repede că suferinţele lumii izvorăsc din sufletul omului. Ceea ce vedem în afara noastră, luminile şi umbrele de pe chipul omenirii, nu este decât expresia celor din interiorul nostru. Provocările actuale exprimă faptul că omul nu-şi poate exercita neîmpiedicat puterea asupra lumii câtă vreme el nu se poate stăpâni pe sine însuşi.

În acord cu abordarea patristică, teologul grec Panayotis Nellas oferă o astfel de înţelegere. Avem de-a face cu un raport răsturnat: ceea ce era menit să ne fie de folos a ajuns să constituie o piedică pentru noi: „Revoltele sincere pentru libertate nu pot decât să conducă la aservire, dezvoltarea mare a producţiei la abundenţă, iar păstrarea păcii să reclame sporirea înarmărilor, adică pregătirea pentru război“.7 Mai general, cum observă Nellas, toate întreprinderile umane au acest caracter relativ, contradictoriu, fiind umbrite, în variate forme, de imperfecţiune.

Situaţia aceasta contradictorie, remarcată de Nellas, privind acţiunile omului autonom, se întrevede şi în alte aspecte ale vieţii. Abundenţa şi bunăstarea conduc adesea la risipă, accentuând indirect sărăcia semenilor care trăiesc în ţările sărace. La fel, oportunităţile de dezvoltare ale civilizaţiei ajung în multe privinţe să angajeze riscurile extincţiei, în timp ce diversificarea şi folosirea pe scară largă a mijloacelor de comunicare interumană coexistă cu însingurarea tot mai pronunţată a locuitorilor din marile conurbaţii. Pe un alt plan, dezvăluirea misterelor şi frumuseţilor Creaţiei pare că nu poate opri aservirea într-o manieră distructivă a puterilor şi resurselor ei şi nici nu reuşeşte să vindece dispoziţia tot mai slabă a omului pentru contemplarea frumuseţilor ei. În general, epopeea cunoaşterii, înaintarea omului înspre înţelegerea tot mai temeinică a fenomenelor lumii înconjurătoare şi ale cosmosului, nu-i foloseşte în mod necesar pentru descoperirea şi înţelegerea de sine. În fine, nici suferinţa noastră şi a semenilor noştri şi nici moartea ca realitate deopotrivă dramatică şi inevitabilă nu ne duc direct, fără nevoinţă şi încordarea reflecţiei, către constatarea fără echivoc a failibilităţii şi fragilităţii fiinţei noastre, nereuşind deci să ne convingă de faptul că ar fi necesar să trăim mai chibzuit.

O incapacitate fundamentală de a atinge ţinta

O dramă umbreşte toate eforturile omeneşti. Un eşec de fond traversează toate întreprinderile, proiectele şi izbânzile noastre. Auspiciile întunecate ale entropiei şi morţii termice a universului, indicate odinioară de fizicieni, par să se extindă. În lectura simbolică a teologiei, nu doar teritoriul sensibil, guvernat de forţele fizice, e caracterizat de o creştere inevitabilă a entropiei; nu doar lumea sensibilă este ameninţată de moarte. Şi universul realizărilor omeneşti îşi face cunoscute, tot mai mult şi mai mult, neputinţele. Cu toată zbaterea spiritului său, strădania, creaţiile şi rezultatele inginereşti ale omului rămân sub auspiciile lumii căzute. Din perspectivă teologică, în toate aceste situaţii se poate vedea, de fapt, o incapacitate fundamentală a omului de a-şi atinge în mod deplin ţinta.8

Mai mult chiar, toată această dramă se petrece într-o lume interesată de datele ştiinţelor şi preocupată de bună stare, şi în ciuda faptului că cea mai mare parte a întreprinderilor omeneşti sunt filtrate de numeroase judecăţi prealabile. Omul întâi analizează şi proiectează dinainte faptele cotidiene pe care le săvârşeşte. În multe situaţii concrete, activităţile omeneşti sunt însoţite de o analiză, sunt cântărite raţional. Cu toate acestea, în ansamblul lumii, şi puse împreună, deciziile şi activităţile noastre se vădesc a fi prea puţin raţionale.

Din perspectivă teologică, aceasta înseamnă că raţiunea, neinspirată de valori, neîntărită de credinţă, nu-l poate călăuzi pe om cu o forţă irezistibilă către o viaţă mai bună într-o lume mai bună. Cantonată în concretul strâmt, închisă în temniţa unor interese circumstanţiale, raţiunea devine tot mai mioapă, ajungând uneori să slujească răul. Cu ajutorul ştiinţei omul poate perfecţiona răul, îl poate face mai eficient.

Fără exersarea lăuntrică, lipsit de nevoinţa aspră a spiritului, departe de raza călăuzitoare a virtuţilor, omul pare să nu reziste în alegerea bunăstării şi a confortului pe termen scurt. Şi, urmărind cu o ardoare tot mai mare o viaţă fericită în cuprinsul lumii, îşi pune în pericol, parcă mai mult ca niciodată, viaţa lui şi a semenilor lui.

Mai mult chiar, în rătăcirea aceasta, omul nu este împiedicat nici chiar de filtrul judecăţilor mai multor persoane, pentru că şi ele se luptă cu aceleaşi condiţii de luciditate slabă, circumstanţială. Se vede, în toate acestea, că prin ştiinţă şi raţiune omul nu se poate ridica pe sine însuşi dincolo de plasa legilor lumii sensibile, şi cu atât mai mult el nu poate să se ridice pe sine şi să ridice lumea peste legile ei.

Învierea lui Hristos, biruinţă asupra păcatului şi a morţii

În înţelegerea teologiei însă, binele nu are o diversitate mai săracă decât răul, chiar dacă ar fi vorba despre o lume situată sub auspiciile căderii primordiale. Câtă vreme lumea este căzută, întrucât dimensiunea spirituală a vieţii omeneşti nu este luată în atenţie, în desfăşurarea traiului zilnic, posibilităţile omului de a face rău par să fie mai numeroase decât cele prin care el ar putea înfăptui binele pentru sine, pentru aproapele său şi pentru lume. Toate acestea evidenţiază coordonatele lumii căzute, starea omului ajuns să trăiască cu spiritul înfrânt de statisticile lumii sensibile. Aceasta este lumea în care puterea interiorităţii omeneşti este copleşită de trup şi de moarte.

Însă, peste trupul îndurerat al lumii, şi în istoria contorsionată a umanităţii, rănită de căderea primordială, a venit Lumina Învierii lui Hristos. În El, Dumnezeu şi om, firea omenească este întărită prin lucrarea Lui, dobândind puterea de biruinţă asupra răului, asupra păcatului şi morţii. Calculul valabil în orizontala sensibilă a lumii căzute este învins aşadar prin spirit. În Hristos, Cel ce a biruit moartea, omul duhovnicesc, şi prin excelenţă sfântul, ca oameni cu o interioritate întărită, se pot instaura - cu spiritul lor îmbunătăţit, asupra ordinii exterioare a lucrurilor.

De aceea, în stare de ascultare faţă de Dumnezeu, în comuniune cu El, omul nu mai este stăpânit de lume. Sfinţind viaţa, trăind departe de întrebuinţarea pătimaşă a lucrurilor, viaţa lui nu se petrece doar între marginile ei sensibile şi perisabile. Pentru un om curăţit de păcat, care a învins puterea de atracţie a plăcerilor egoiste, răul nu mai reprezintă o posibilitate inevitabilă. Dimpotrivă, răul nu-l mai atrage cu nimic, iar binele devine firesc.

Note:

1 ‑Cf. Human Development Re­port 2014. Sustaining Hu­man Progress: Reducing Vul­nerabilities and Buil­ding Resilience, publicată de United Nations De­ve­lop­ment Programme (UNDP), New York, 2014, p. 3.

2 ‑Anders Wijkman şi Johan Rockström, Falimentarea na­­turii: negarea limitelor pla­­­netei, traducere de Vlad A. Arghir, Editura Com­­pa­nia, Bucureşti, 2013, pp. 19-20.

3 ‑Cf. Z. Bauman, T. May, Gân­direa sociologică, p. 64.

4 ‑Ingmar Persson, Julian SĂ­vu­lescu, Neadaptaţi pen­­tru vi­itor: nevoia de bi­oa­­me­lio­ra­re morală, tradu­ce­re: Va­len­­tin Mureşan, E­di­tura ALL, Bucureşti, 2014, pp. 54-55.

5 Ibidem, pp. 54-55.

6 Ibidem, 2014, pp. 30-31.

7 ‑Cf. Panayotis Nellas, O­mul - animal îndumnezeit: per­spective pentru o antro­po­logie ortodoxă, trad. Ioan I. Ică jr, Ed. Deisis, Sibiu, 1999, p. 125.

8 ‑Alexei Nesteruk, Univer­sul în comuniune: către o sin­te­ză neopatristică a teo­lo­­giei şi ştiinţei, trad. ­Mi­hai-Silviu Chi­rilă, Ed. Cur­tea Veche, Bu­cureşti, 2009, p. 362.